Răspunderea transportatorului în transportul intern de marfă pe şosele este reglementată în principal de Codul Civil, Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (Convenţia CMR).
Potrivit art. 1984 Cod civil – care constituie regula – transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului, precum şi prin întârzierea livrării bunurilor. De la această regulă există excepţia menţionată la art. 1959 alin. 1 din acelaşi cod, excepţie potrivit căreia transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege. Codul civil cuprinde prevederi clare cu privire la modurile în care se repară prejudiciul produs de transportator, aceste moduri sunt în funcţie de întinderea daunei (în caz de pierdere sau avariere) şi dacă la predarea bunurilor spre transport a fost declarată o valoare sau nu a acestora.
Astfel:
Potrivit art. 1985 în caz de pierdere a bunurilor, transportatorul va trebui să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din bunurile transportate. În caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de valoare. Prin valoarea reală a bunurilor se înţelege valoarea bunurilor la locul şi momentul predării.
Potrivit art. 1986 – articol care porneşte de la premisa că preţul transportului este achitat anterior efectuării transportului – transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora. Cum în practică preţul transportului este plătit după descărcare, putem pretinde că preţul transportului se diminuează proporţional cu paguba produsă.
Potrivit art. 1987, în cazul în care, la momentul predării bunului în vederea transportului, se declară valoarea acestuia, despăgubirea datorată de transportator se calculează în raport cu acea valoare. De la această regulă există o excepţie – limitare legală: dacă valoarea reală a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare.
Potrivit art. 1989 despăgubirea datorată de transportator nu poate depăşi cuantumul stabilit prin legea specială. Cu toate acestea, potrivit art. 1990, dacă transportatorul a acţionat cu intenţie sau culpă gravă, acesta datorează despăgubiri, fără limitările sau exonerarea de răspundere prevăzute la art. 1.987 – 1.989.
Potrivit art. 1992 transportatorul răspunde şi pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport. Această prevedere legală poate constitui temeiul juridic în baza căruia se poate solicita transportatorului care nu s-a prezentat la încărcare plata diferenţei de preţ pe care beneficiarul serviciului de transport ar trebui să o achite altui transportator pentru prestarea respectivului serviciu de transport.
Potrivit art. 1999, dacă prin legea specială nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acţiunea în răspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva ultimului transportator.
Cauze care înlătură răspunderea transportatorului
Codul civil, în art. 1991, menţionează cauzele care înlătură răspunderea transportatorului. Astfel:
Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a efectuat de către expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
În situaţia în care se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre cauzele prevăzute mai sus, se prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unei alte fapte decât cele prevăzute mai sus, săvârşită cu intenţie ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;
b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă.
Limite ale despăgubirilor
Codul Civil constituie „dreptul comun“ în materie de răspundere a transportatorului rutier de marfă. Aceste prevederi legale se completează cu „legislaţia specială“ în materie, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere (art. 77 care prevede aplicabilitatea Convenţiei CMR transporturilor rutiere naţionale contra cost de mărfuri) şi Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele – Convenţia CMR (art. 23 – 27). Astfel:
Potrivit art. 23, în situaţia în care în sarcina transportatorului este pusă o despăgubire pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, această despăgubire se calculează ţinând cont de valoarea mărfii la locul şi în momentul primirii acesteia pentru transport. Valoarea mărfii se determină pe baza cursului bursei sau, în lipsa acestuia, pe baza preţului curent al pieţei, sau, în lipsa amândurora, pe baza valorii uzuale a mărfurilor de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate. Convenţia CMR prevede ca şi în cazul Codului civil, obligaţia transportatorului de restituire a preţului transportului, a taxelor vamale şi celorlalte cheltuieli ivite cu ocazia transportului mărfii, în totalitate în caz de pierdere totală şi proporţional în caz de pierdere parţială. Mai menţionează Convenţia CMR şi că transportatorul nu datorează alte daune-interese pentru pierderea mărfii transportate. Convenţia CMR mai prevede că, în caz de întârziere, dacă persoana în drept face dovada că din această întârziere a rezultat un prejudiciu, transportatorul este ţinut să plătească daune care nu pot depăşi preţul transportului. Limitări ale cuantumului despăgubirilor calculate potrivit art. 23 din Convenţia CMR şi art. 77 alin. 2 din O.G. nr. 27/2011 găsim în art. 25 din Convenţia CMR potrivit căruia, în caz de avarie, despăgubirea nu poate să depăşească:
a) dacă totalul expediţiei este depreciat prin avarie, suma care ar fi trebuit plătită în caz de pierdere totală;
b) dacă numai o parte a expediţiei a fost depreciată prin avarie, suma care ar trebui plătită în caz de pierdere a părţii depreciate.
Din corelarea legislaţiei speciale anterior menţionate rezultă regula că în transportul intern cuantumul despăgubirilor nu poate depăşi echivalentul în lei a 2,5 USD per kilogram greutate brută marfă lipsă (potrivit art. 77 alineatul 2 din O.G. nr. 27/2011).
De la această regulă există două excepţii când răspunderea transportatorului poate fi angajată şi pentru o sumă mai mare de 2,5 USD per kilogram greutate brută marfă lipsă. Aceste excepţii sunt clar menţionate în Convenţia CMR: expeditorul să declare valoarea mărfii sau să declarare un interes special la predare. Potrivit art. 24 din Convenţia CMR, expeditorul poate să declare în contractul de transport, contra plăţii unui supliment de preţ convenit cu transportatorul, o valoare a mărfii care depăşeşte limita de 2,5 USD per kilogram greutate brută marfă lipsă şi, în acest caz, valoarea declarată înlocuieşte această limită. Potrivit art. 26 din Convenţia CMR, expeditorul poate fixa, făcând menţiunea respectivă în scrisoarea de trăsură şi contra plăţii un supliment de preţ stabilit convenit, suma care reprezintă un interes special la eliberare, pentru cazul unei pierderi sau avarii şi pentru cazul depăşirii termenului convenit. În această situaţie, expeditorul poate pretinde, independent de despăgubirile prevăzute în art. 23, art. 24 şi art. 25 şi până la concurenţa contravalorii interesului declarat – o despăgubire egală cu paguba suplimentară pentru care s-a făcut dovada.
În plus, faţă de despăgubirile stabilite potrivit art. 23 – 27 din Convenţia CMR şi art. 77 alin. 2 din O.G. nr. 27/2011, transportatorului i se poate pretinde – art. 27 din Convenţia CMR – şi plata unei dobânzi calculate la 5% pe an, dobânzi care curg din ziua reclamaţiei adresate în scris transportatorului, sau, dacă nu a existat o reclamaţie, din ziua introducerii acţiunii în justiţie. Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi Convenţiei referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele – Convenţia CMR se aplică prioritar faţă de prevederile Codului Civil.
Avocat George IACOB-ANCA
Iacob-Anca & Asociaţii – Societate Civilă de Avocaţi
