Alături de minunile naturale ale Cheilor Bicazului, Bucovina şi regiunea Neamţ se remarcă – printre altele – şi printr-un interesant obiectiv realizat de mâna omului. Lacul Izvorul Muntelui (cunoscut şi sub denumirea de Lacul Bicaz), este un lac de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistriţa la 4 km în amonte faţă de oraşul Bicaz. Barajul şi infrastructura au fost construite prin eforturile deţinuţilor politici din perioada comunistă, mulţi dintre1515 ei plătind cu viaţa. Un lucru pe care trebuie să ni-l reamintim cu evlavie atunci când ne bucurăm de spectacolul regiunii.
Lacul are – în medie – o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafaţă de 32,6 kmp şi un volum maxim de apă de 1.250 milioane mc, fiind totodată – ca mărime – al doilea lac artificial din România şi al treilea ca înălţime. Două captări secundare aflate la Taşca deviază apele râurilor Bicaz, respectiv ale pârâului Izvorul Muntelui, în lacul principal. Apa acumulată este folosită pentru producerea de energie electrică în centrala hidroelectrică „Bicaz-Stejaru“. Barajul a fost construit din beton şi uneşte Muntele Gicovanu cu Obcina Horştei, fiind situat în amonte de confluenţa pârâului Izvorul Muntelui cu Bistriţa. A fost construit între 1950 şi 1960, are o înălţime de 127 m, o lungime de 435 m şi o lăţime maximă la bază de 119 m. Hidrocentrala „Dimitrie Leonida“ se află în aval de baraj la 15 km de acesta, în satul Stejaru din comuna Pângăraţi. Centrala propriu-zisă este de tip semiaerian, include 6 grupuri generatoare cu turbine Francis cu ax vertical, dintre care 4 cu o putere instalată de 27,50 MW şi 2 de 50 MW (total 210 MW). În decursul timpului, centrala electrică a beneficiat de diverse activităţi de reparaţii, înlocuiri de subansamble, optimizări ale echipamentelor de automatizare şi modernizări de echipamente. Un proiect mai amplu, bazat pe finanţare de la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Mondială, intenţionează o retehnologizare de amploare a uzinei, necesară funcţionării la parametrii optimi pentru un nou ciclu de 3 decenii.
Istoric
Primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic a fost făcut de inginerul român Dimitrie Leonida în 1908, sub forma unei lucrări cu care acesta obţine la Şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg, diploma de Inginer electrotehnist. Alte variante de proiect au urmat, lipsa finanţării amânând realizarea acestuia până după cel de-al Doilea Război Mondial, când nevoia de energie necesară proiectului de dezvoltare a industriei grele a determinat demararea realizării lui. În baza studiilor Institutului de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti derulate în perioada 1949-1950, s-a hotărât amenajarea hidroenergetică complexă a râului Bistriţa. Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a 3 şantiere amplasate la intrarea şi respectiv ieşirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj (în apropierea confluenţei Bistriţei cu pârâul Izvorul Muntelui). Cu proiectarea şi prospecţiunile geologice asigurate de acelaşi I.S.P.E. Bucureşti, şantierele au avansat şi, în primăvara lui 1951, a fost deviat cursul apelor Bistriţei printr-un sistem de diguri dispuse longitudinal, începând şi activitatea de străpungere a muntelui Botoşanu şi construcţie a tunelului. În zona barajului, s-a săpat până la adâncimea 30 m sub nivelul apelor râului, consolidându-se rocile prin injecţii cu lapte de ciment până la 10-20 m adâncime. În 1953, au fost puse în funcţiune pe plan local fabricile de ciment şi betoane, iar activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal a demarat în 1956. La 1 iulie 1960, porţile barajului s-au închis. Galeria de aducţiune a fost executată în condiţii geologice foarte dificile, implicând atât înfruntarea unor presiuni ale apelor de infiltraţie foarte mari, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime (o explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi). Străpungerea s-a făcut pe 11 decembrie 1955. Nici construcţia hidrocentralei situată pe terasa aluvională superioară a Bistriţei – prima centrală de mare putere realizată în România – nu a fost scutită de evenimente neplăcute, ajungându-se până la inundarea acesteia. Interconectarea uzinei electrice s-a realizat cu începere din 1957, când a fost pusă în funcţiune linia de 110 kV ce venea de la Roman. Trei ani mai târziu, la sfârşitul verii, sunt puse în funcţiune şi liniile de 110 kV care mergeau spre Suceava şi Fălticeni. Prima turbină pornea câteva luni mai târziu. Cu un an înainte de finalizarea barajului, au pornit lucrările în aval de acesta pentru realizarea celorlalte amenajări hidroenergetice. În 1980, s-a finalizat şi captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal – prin construcţia la Taşca a unui baraj şi a galeriei de aducţiune derivată din acumularea nou constituită.
Folosirea muncii forţate şi dislocarea aşezărilor
Între 10.000 şi 15.000 de oameni au muncit la ridicarea barajului, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice. Pentru a asigura forţa de muncă necesară, au fost aduşi deţinuţi politici organizaţi în Colonii de Muncă. Organizarea deţinuţilor politici s-a făcut în două lagăre. Primul s-a aflat la Dodeni, în locul actualei staţii de transformare de la Cojusna, şi a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului şi în partea amonte a tunelului de aducţiune. Celălalt a fost în cartierul Ciungi, în locul actualului stadion din Bicaz, şi a concentrat pe cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamţ şi la construcţia gării din Bicaz. Numeroase accidente soldate cu decese şi răniţi au avut loc în rândul deţinuţilor – supuşi unor condiţii dure şi lipsiţi de experienţă. La construcţie a lucrat, pe şantierele de la Tunel Intrare şi Baraj, până la finele anului 1959, şi un detaşament de 1.200 de militari ai muncii. Alţii 400 au lucrat la construcţia fabricii de ciment şi la hidrocentrala de la Stejaru. Realizarea construcţiei a impus strămutarea parţială sau totală a 22 de sate. Dintre acestea, unele ca Răpciune, Cârnu, Reţeş – au dispărut în totalitate. Au fost strămutaţi peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Două cimitire, care urmau să fie îngropate de ape, au fost şi ele dislocate. Preoţii satelor Hangu şi Fârţagi au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-şi îndemne enoriaşii la slujba de duminică să-şi mute morţii în noul cimitir de pe Dealul Chiriţenilor. A luat astfel naştere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morţilor“ – cel pe care au fost cărate osemintele. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Neamţ – a ridicat la capătul barajului, o cruce comemorativă pentru cei care, obligaţi fiind să muncească la acest edificiu, au suferit şi/sau au decedat. (Sursa: Wikipedia)
Obiective turistice din vecinătate
– Masivul Ceahlău
– Cheile Bicazului
– Piatra Teiului, Pădurea Secu
– Staţiunea Durău, Mănăstirea Durău, Palatul Cnejilor
– Platoul Comarnicului
– Mănăstirea Bihalniţa şi Schitul Pahomie cel Mare din Hangu
– Mănăstirea Petru Vodă, Biserica de lemn din Galu, Biserica de lemn Trei Ierarhi din Poiana Largului
Raluca MIHĂILESCU
