Soră a pictorului Tache Brăescu, apreciat de către însăși Regina Maria, cea care i-a aprobat acestuia o bursă de studii la Roma cu scopul aprofundării cunoștințelor de arte plastice, viitoarea primă femeie-parașutist a României a fost o școlăriță vrednică la școala primară din Vizureștii Galațiului și, ulterior, la cursurile secundare din Bârlad.
Smaranda Brăescu s-a îndrăgostit iremediabil de zbor la vârsta de 15 ani, într-o zi de sfârșit de Florar, pe „Șesul iarmarocului”, unde l-a văzut întâia dată pe inginerul-aviator Gheorghe Negrescu, aterizând, spectaculos, cu un avion Farman, în urma raidului Băneasa-Râmnicu Sărat-Bârlad.
A fost dragoste la prima vedere pentru Smaranda Brăescu, în sufletul ei încolțind, în acel moment, dorința neostoită de a stăpâni o astfel de mașinărie a aerului și de a deveni… „pilotă”, așa cum îi plăcea să spună. Arta zborului i se înfipsese în inimă, iată, exact în anii de naștere ai aviației mondiale, unde piloți ca Louis Blériot, prințul-aviator George Valentin Bibescu ori Aurel Vlaicu (ca să dăm doar câteva exemple) deschiseseră, deja, drumul fascinant al performanțelor aeronautice. Smaranda simțea că trebuie să facă, la rândul ei, parte, cumva, din elita profesionistă a zburătorilor, acolo unde Aurel Vlaicu a fost „primul sol al unui vis milenar, întâiul soldat căzut pe un câmp de bătaie, cel dintâi sânge vărsat pentru trecerea Carpaților (…).
Pasărea lui nu și-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o pasăre uriașă, albastră, a credinței românești. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei, în drumul ei de triumf”. Ce alte cuvinte mai pline de căldură și de buna înțelegere a sacrificiului eroului din Binținți putea rosti cineva mai frumos decât marele poet român Octavian Goga?!…
Mentalități retrograde…
Smaranda prețuia mult curajul Elenei Caragiani-Stoenescu (cumnata lui Andrei Popovici) – născută pe plaiuri gălățene, la Tecuci – de a fi obținut, ce-i drept la Paris, brevetul de aviator (devenind, astfel, prima femeie-pilot din România, în 1914, cu licență de zbor în Franța) și mergea adesea în orașul natal al acesteia, situat în apropierea satului său, la aerodromul Școlii Militare de Antrenament și Pilotaj de acolo.
Primul zbor al tinerei aspirante Brăescu a avut loc în anul 1923, împreună cu pilotul militar Dumitru Naidinescu, fapt care i-a stârnit și mai mult pasiunea pentru aeronautică, pasiune alimentată în mod constant de un alt admirator al aviației, fratele ei, pictorul Tache Brăescu.
Numai că, din acest moment, aveau să înceapă și dezamăgirile pentru ea, așa cum începuseră, nu cu mulți ani în urmă, și pentru aviatoarea pe care o admira – Caragiani-Stoenescu. Să nu uităm că 1923 era anul când prințul-aviator George Valentin Bibescu înfipsese România pe harta lumii aeronautice prin înființarea Aeroclubului României și recunoașterea internațională a acestui lucru notabil.
Tânăra Smaranda Brăescu avea să se lovească brusc, în țară, de un șuvoi uriaș de mentalități societale retrograde, la fel ca și Elena Caragiani-Stoenescu, neputând să devină pilot militar din cauza faptului că era… femeie. Adevărat este că domeniul aeronautic se afla la începuturile existenței sale spectaculoase, iar România nu era pregătită, din punct de vedere mental, să deschidă ușa.
Șansa ei cea mare, însă, a fost, în 1927, un inginer german parașutist – Otto Heinecke –, care îi adresează o invitație la Berlin, unde Smaranda merge, cu bani de la rude și împrumutați, urmând, astfel, cursurile de parașutism de la Școala „Schroeder”.
Rolul pe care l-a avut Heinecke în destinul de parașutist al Smarandei Brăescu a fost unul fundamental. Prin performanța ei de la Berlin, din 5 iulie 1928 – când tânăra din Galați a efectuat primul salt cu parașuta de la o înălțime de 600 de metri –, practic, profesorul și inventatorul german a scris, la rândul său, istorie.
„Bravo, românca!” și aplauzele asistenței prezente la eveniment exprimau admirația generală față de reușita fostei cursante de la Școala „Schroeder”. Smaranda a izbucnit în râs, „așa singură, în aer, ca un copil căruia i-a reușit o ștrengărie”, devenind, astfel, prima femeie-parașutist a României și cea de a treia din Europa, dar și favorita presei românești și internaționale interbelice, îndeosebi, „Curentul” lui Pamfil Șeicaru și „Universul” lui Stelian Popescu (ziar denumit de Smaranda drept „nașul tuturor victoriilor ei”), dar și „Dimineața”, „Aripa”, „Cuvântul”, „Adevărul”, „Realitatea ilustrată” ș.a.
Smaranda cucerește România
După Berlin, primul salt cu parașuta pe teritoriul României a fost efectuat de către Smaranda Brăescu la data de 26 octombrie 1928, la mitingul aerian consacrat de la Băneasa. Un moment unic în istoria parașutismului românesc și mondial, deoarece a avut loc atunci o întâlnire memorabilă între trei maeștri ai voalurii albe, care au participat la o lansare simultană de parașute, anume: prima parașutistă româncă Smaranda Brăescu – „O glorie națională” (cotidianul „Curentul”) –, inginerul german Otto Heinecke, fostul ei profesor, și inventatorul englez Leslie Irvin. Cu alte cuvinte, elita internațională a domeniului, în Capitala patriei noastre, în prima jumătate a secolului XX…
Smaranda Brăescu, acel „punct alb, cu un ghiozdan în spate”, așezat lângă aviatorul brașovean – maior Traian Burduloiu –, așa cum scria ziarul „Adevărul”, în numărul său din data de 2 iulie 1929, după mitingul din acel an de pe Aerodromul Băneasa. Atmosfera a fost una de peliculă cinematografică:
„Aviatoarea cade o clipă, până se deschide parașuta, nici o respirație nu se mai simte.”
Peste câteva săptămâni, la Brașov, același spectacol, aceleași emoții generale, ca și la București. Inimile spectatorilor fuseseră cucerite definitiv de curajul și voința Smarandei: „Nervii încordați ai mulțimii stau să plesnească. Deodată punctul alb se prăbușește în haos. Parașuta e luată puțin de vânt, apoi se desface frumos ca o jucărie enormă, scrie în ”Universul” lui Stelian Popescu. (…) Nervii încordați ca niște sârme de oțel se destind. Câteva momente după aceea e un delir. Mulțimea țipă și râde, de bucurie. Unii își șterg lacrimile. Parașuta plutește încet-încet, spre pământ, ca un enorm puf de păpădie legănat de vânt.”
În culisele splendidei poezii a voalurii albe, însă, tocmelile meschine ale oficialităților vremii nu au întârziat să apară, iar Smaranda a început să ducă o luptă de front cu acestea pentru a nu-i fi ucis, din fașă, Visul.
Pretutindeni respinsă, sau pusă în fața eforturilor de a-și zdrobi trupul pentru suma batjocoritoare de 5.000 de lei – trebuie să implore cu lacrimi privilegiul de a face glorie țării. Și, în vremea aceasta, banii Ministerelor se acordă cu aceeași generozitate tuturor paraziților însărcinați să ne facă de râs în străinătate!” (Ion Dumitrescu, „Tocmeli meschine”, ziarul „Curentul”, septembrie 1929).
(Va urma)
Magdalena ALBU
documentaristul campaniei „Femei pe Bancnote”
membru ARPIA București și AGART
albumagdalena@gmail.com
