După elogiile de care s-a bucurat, în luna mai a anului 1930, la mitingul aviatic de la Iași, pe 17 august, la Satu Mare, Smaranda Brăescu suferă un accident grav, în urma saltului cu parașuta de la 2.000 de metri.
„Acum nu mai e o cădere, ci o alunecare vertiginoasă în spațiu. (…) Câteva mii de oameni își frâng mâinile, privind neputincioși trupul Smărăndiței, pe care vântul hain îl târăște ca pe o jucărie. (…) Smaranda Brăescu e izbită de un copac, apoi azvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, își ucisese mireasa.” (Ion Dragomir, ziarul „Universul”)
O mare cumpănă în viața sa, care îi punea cariera de parașutist la încercare… Credința în Dumnezeu a temerarei Smaranda, însă, și dibăcia chirurgului Lüko au ridicat-o, după șase luni, din patul suferinței. Tânăra parașutistă a României avea, astfel, fără să bănuiască, sufletul pregătit pentru marile performanțe ce aveau să vină, peste puțină vreme, în viața ei și a Țării…
Primul record mondial al României…
În martie 1931, Smaranda Brăescu pornește pe firul visului ei lăuntric, ajungând la Berlin pentru a-și cumpăra parașuta de care avea nevoie întru stabilirea recordului vizat. Peste numai o jumătate de an, pe data de 2 octombrie 1931, pe Aerodromul Pipera de lângă București, din avionul „Potez 25”, pilotat de Alexandru Papană, Smaranda sare, fără mască de oxigen, de la 6.000 de metri înălțime, aterizând, după aproximativ 20 de minute, pe întinsul Bărăganului, în apropiere de Urziceni.
O mare dorință i se împlinise, stabilind, astfel, recordul mondial feminin și, deopotrivă, primul record mondial sportiv al României.
„Unii m-au considerat o excentrică, alții poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc idealul și mulțumirea mea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. (…) Nu știu dacă un record mondial feminin este o ispravă tocmai atât de mare (…). Totuși, ne conferă un drept în concertul mondial al parașutiștilor și al sportivilor, care trebuie să ne dea și nouă românilor considerația meritată.”, declara Smaranda, câțiva ani mai târziu, pe 14 octombrie 1931, revistei „Ilustrațiunea Română”. Inteligență, finețe, modestie, înțelepciune, patriotism regăsim în toate aceste fraze ale ei, pentru că tânăra Brăescu era, deopotrivă, și o fire vizionară, care încerca din răsputeri să construiască, prin faptele sale impresionante, făgașul solid al viitorului în parașutismul național.
Nici publicația „Neamul românesc” nu a trecut cu vederea recordul primei femei-parașutist a țării, marele istoric Nicolae Iorga aplecându-și scrisa și genialitatea în partitura puternică a unui elogiu declarat al reușitelor Smarandei, sub titlul „Eroismul educator”, unde afirma, printre altele că „Dra Brăescu merită, fără îndoială, pentru fapta sa de o extraordinară cutezanță, și o recunoaștere oficială și un dar național, care ar putea fi o casă supt care, când nu va mai fi voinica de acum, să-și poată găsi liniștea”.
… și record mondial absolut
Sfârșitul de an 1931 o va duce pe Smaranda mai aproape de visul ei, astfel că, pe 15 decembrie, pleacă spre Statele Unite ale Americii, unde va ajunge, în apropierea Anului Nou, pe 29 decembrie, și va fi primită ca o vedetă consacrată:
Nemurirea, într-un lan de secară… Așa ar putea fi definită obținerea recordului mondial absolut la saltul cu parașuta de către Smaranda Brăescu din 19 mai 1932, pe câmpul de la Sacramento (California, SUA), lângă orașul Florin.
Avionul condus de pilotul Booshart urcă – dramatic, am putea spune, azi – la peste 7.000 de metri, adică 24.000 de picioare, iar parașutista româncă sare din mașina aerului. Coborârea nu a fost lipsită de probleme, iar aterizarea s-a produs pe terenul unui fermier, într-un lan de secară. Smaranda Brăescu devenise noua campioană absolută a lumii la parașutism și, deopotrivă, „Regina Aerului”, așa cum a botezat-o presa americană, o performanță „epocală, istorică, glorioasă” pentru Țară și pentru istoria umanității. Zeul văzduhului fusese învins…
Vestea reușitei Smarandei s-a răspândit ca fulgerul de la un capăt la altul al Pământului. Agenții de presă, publicații românești și străine aduceau in corpore elogii sincere tinerei parașutiste a României, fata micuță și simplă dintr-un sat din sudul Moldovei, îmbrăcată, totdeauna, la recepții și evenimente oficiale în costum popular național, una dintre laturile identitare ale imaginii ei publice (el, costumul popular, motiva Smaranda, „pentru străini apare ca un lucru nou, care-i interesează și impresionează plăcut”).
Din nou, zbucium
Viața Smarandei Brăescu de după acest răsunător succes mondial a mers pe același făgaș al zbuciumului și al „făgăduielilor deșarte” (I. Dragomir). Dorința de a avea un avion personal nu găsește ecoul potrivit la oficialitățile vremii, ci numai la presă, ziarul „Universul” fiind cel care îi întinde din nou o mână forte prin subscripția publică lansată. „Ea avu de învins în acest timp indolența noastră diplomatică, neseriozitatea conducătorilor țării cari făgăduiesc, dar nu îndeplinesc (…)”, scria același reporter I. Dragomir. O poveste tristă, umilitoare, cu monștri sabotori interni și externi, care îndreptau, permanent, șuvoaie mari de foc către inima Smarandei spre a-i stăvili visul… Acela de a zbura.
„Zborul meu București-Roma” ori „Zborul meu peste Mediterana” sunt relatări proprii trimise presei din țară, mai exact, ziarului „Universul”, în care temerara aviatoare Smaranda Brăescu realizează noi performanțe aeronautice, devenind, astfel, „prima aviatoare din lume care, singură la bord, a traversat Marea Mediterană pe un traseu lung de circa 1.100 km” (comandor av. (rez.) Ion Popescu-Oiță), raidul Roma-Tripoli fiind extrem de apreciat de mareșalul italian, legenda aviației Italo Balbo („primul zbor făcut în asemenea condițiuni”, menționa acesta), care a organizat o recepție, în acest sens, la Palatul guvernatorial din Tripoli (Libia), unde era detașat.”
„Escadrila albă”
Din vara anului 1941, Smaranda Brăescu devine prima femeie-instructor de parașutism din România, alături de Traian Dumitrescu-Popa, la cea dintâi companie de parașutiști din Armata Română, din Popești-Leordeni, condusă de căpitanul Ștefan Șoverth. Faimoasa școală de lângă București, al cărei administrator era plutonierul Nicolae Pangică, a fost înființată de către mareșalul Ion Antonescu, care a înțeles rolul extrem de important al trupelor aeropurtate în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial aflat în desfășurare. Aceasta a fost, din nefericire, singura slujbă pe care Statul român i-a oferit-o Smarandei, în scurta ei viață…
„… voi fi bucuroasă și mândră, mâine, în ceasul suprem, ca să pun la dispoziția țării viața și curajul meu, oferindu-mă pentru cea mai grea funcțiune de război”, se confesa Smaranda Brăescu, în 1936, ziarului ”Universul”. Fapt care s-a și întâmplat, pentru că anii 1942-1945 i-a petrecut slujind, cu propria-i viață, România, pe frontul conflagrației internaționale, așa cum a știut ea mai bine: cu cinste, curaj și devotament, fiind parte componentă a vestitei unități sanitare aviatice de elită a Forțelor Regale Aeriene ale României, formată exclusiv din femei-aviator, „Escadrila Albă”.
Începând cu 23 august 1944, Smaranda se află la comanda femeilor în cel de-al 7-lea Detașament de voluntari „Cornești”, pentru eliberarea Transilvaniei, data de 9 mai 1945 prinzând-o în garnizoana cehoslovacă Trenčín. Participarea la război a campioanei mondiale absolute la parașutism Smaranda Brăescu, unde a avut drept misiune transportul soldaților răniți din tranșee la spitalele de campanie, i-a adus „Ordinul Crucea Regina Maria cl. a III-a”.
Restul… e tăcere
Asupra a ceea ce a urmat, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în viața Eroinei Smarandei Brăescu, nu aș vrea să fac referire aici. Ceea ce am ținut să subliniez prin aceste rânduri dedicate ei este că singure faptele sale cele mărețe pentru Țară și pentru lume vorbesc de la sine. Iar hotărârea cu care și-a urmat visul lăuntric, precum și caracterul ei luminos, corect, ferm, de o simplitate și o înțelepciune aproape isihaste, completează profilul unui model autentic de personalitate, unde războiul continuu cu precaritatea mentalistă a primei jumătăți de veac XX a fost motorul principal al scurtei, dar rostuitei sale existențe telurice.
Smaranda Brăescu reprezintă, pentru generațiile contemporane, un simbol național veridic, o flacără vie care te îndeamnă să nu îi stingi niciodată Lumina… „Locul modest cucerit de mine între zburătorii României nu se datorește nici hatârului, nici simpatiilor, ierarhizate, drumul până la el este stropit din plin cu lacrimi și sânge.” (Smaranda Brăescu, 1936, ziarul ”Universul”)
Magdalena ALBU
documentaristul campaniei „Femei pe Bancnote”
membru ARPIA București și AGART
albumagdalena@gmail.com
