Chesapeake Bay Bridge este un important pod dual-span situat în statul american Maryland. Arcuindu-se peste golful Chesapeake, acesta conectează regiunea rurală a statului de pe ţărmul estic cu partea mai urbanizată de pe cel vestic. Arcul original s-a deschis în 1952 şi, la acea vreme, cu o lungime de 6,9 km, acesta reprezenta cea mai lungă structură de oţel peste apă din lume. Arcul paralel a fost adăugat în 1973. Oficial, podul poartă numele lui William Preston Lane Jr, care, din funcţia de guvernator al statului Maryland, a iniţiat construcţia.
Podul este parte a rutelor SUA 50 şi 301, constituind în cadrul ambelor o conexiune vitală. Ca parte a US 50, leagă zona metropolitană Baltimore-Washington de Ocean City, Maryland şi alte destinaţii turistice de pe coastă. Pentru US 301, serveşte ca parte a unei rute alternative pentru Autostrada interstatală 95, între N Delaware şi Washington DC. Datorită acestei legături, podul are un trafic intens şi este recunoscut ca punct de congestie, în special în orele de vârf din lunile de vară. Şi asta… în ciuda faptului că uneori pare a fi extrem de periculos, mai ales pe timp de furtună, când vântul şi valurile mării de dedesubt izbesc podul atât de puternic încât ai impresia ori că va ceda, ori că vei fi măturat de intemperii cu tot cu maşină.
Propuneri şi studii
Studii explorând posibilitatea construirii unui pod care să traverseze Golful Chesapeake au fost realizate încă de pe la 1880. Dar prima propunere cunoscută a apărut la 1907, solicitând o modalitate de trecere între Baltimore şi Tolchester Beach. Alte propuneri, datând din 1918, 1919, 1926 şi 1935, vizau acelaşi lucru: un pod în această zonă. În 1927, oameni de afaceri locali au fost autorizaţi să finanţeze construcţia unei structuri care să conecteze Baltimore şi Tolchester Beach, au fost desenate planuri pentru un nou pod, dar construcţia a fost anulată în urma prăbuşirii bursei din 1929. Principalul mod de transport pentru traversarea golfului, încă din perioada colonială, a fost o linie de feribot.
Construcţia
O propunere a consiliului general Maryland din 1938 a presupus iniţial realizarea unui pod la Sandy Point-Kent. Deşi legea privind noul pod a trecut, implicarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial a întârziat construcţia. În 1947, consiliul, sub conducerea guvernatorului William Preston Lane Jr, a adoptat o nouă lege, numind Comisia Statală de Drumuri pentru începerea lucrărilor. Prima lopată de pământ a fost dislocată în ianuarie 1949 şi pe 30 iulie 1952 podul a fost deschis circulaţiei, fiind la momentul respectiv cea mai lungă structură continuă din oţel peste apă şi cel de-al treilea pod ca lungime din lume. Pe 9 noiembrie 1967, podul a fost dedicat guvernatorului Lane, decedat mai devreme în acel an, şi redenumit oficial.
Tot în 1967, pe fondul volumelor de trafic aflate în creştere, consiliul general a autorizat trei posibile noi moduri de traversare, sugerate în urma unui studiu din 1964. Acestea includeau o soluţie în Baltimore, una în Sudul Maryland-ului şi adăugarea unui arc suplimentar podului existent. În final, a fost aleasă a treia variantă. Construcţia noului arc de pod a început în 1969, la Nord de cel original, şi s-a încheiat pe 28 iunie 1973.
Incidente
Din cauza înălţimii, îngustimii arcurilor, fără umeri de susţinere, parapeţilor joşi şi frecvenţei rafalelor de vânt de mare intensitate, William Preston Lane Jr este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai înfricoşătoare poduri, nu numai din Statele Unite, ci din întreaga lume. În trecut, s-au înregistrat mai multe incidente, care au cauzat în unele dintre cazuri închideri de trafic şi blocaje pe ambele părţi.
Podul a fost de patru ori închis din cauza vremii extreme, ordinul guvernatorului Martin O’Malley fiind ca această măsură să fie adoptată ori de câte ori viteza vântului depăşeşte 55 mile pe oră. Prima dată a fost închis pe 8 septembrie 2003, în timpul Uraganului Izabel, a doua oară pe 27 septembrie 2011 din cauza Uraganului Irene, apoi pe 29 octombrie 2012 din cauza lui Sandy şi în martie 2013 din cauza unei viteze mari a vântului. Conform surselor de pe internet, pe 10 august 2008, un camion cu trailer implicat într-o coliziune frontală a căzut de pe pod, şoferul decedând. Incidentul a trezit suspiciuni că podul nu ar fi sigur din punct de vedere structural, dar autoritatea de transport din Maryland a respins ideea că ar exista astfel de probleme. Inspecţii ulterioare au demonstrat totuşi faptul că există deteriorări prin coroziunea ranforsărilor de oţel dinăuntrul barierelor, ceea ce a atras reparaţii imediate ale parapetului.
Specificaţii
Cu lungimi de la un ţărm la altul de 6,97 şi 7 km, cele două arcuri de pod reprezintă cea mai lungă cale de traversare de tip fix din Maryland şi una dintre cele mai lungi din lume. Cu excepţia numărului de benzi (două pe arcul original şi trei pe cel nou) şi a câtorva diferenţe legate de standardele de design ale perioadelor de timp când au fost construite, arcurile sunt similare din punct de vedere structural, ambele fiind proiectate de J.E. Greiner Co. Fiecare parte a podului dispune de câte un arc principal suspendat, peste canalul vestic, de 975 m, aflat la 57 m deasupra nivelului apei, suficientă pentru a permite trecerea navelor oceanice înalte şi unul de consolă peste canalul estic, cu o înălţime de 17,7 m deasupra apei. Acestea sunt flancate de punţi şi grinzi de oţel, porţiunile dinspre ţărm fiind ranforsate cu arcuri de grindă din beton.
Dezvoltări viitoare
În decembrie 2004, un studiu a relevat faptul că traficul peste pod anticipează creşteri cu 40% până în 2025. În următorul an, o echipă formată de către guvernator s-a reunit pentru a explora din nou posibilitatea unei noi conexiuni de traversare a golfului. Echipa a concluzionat că un pod este cea mai bună opţiune, propunând patru locaţii. Către sfârşitul anului 2006, comisia a emis un raport, dar nu a făcut nicio recomandare, membrii echipei solicitând timp suplimentar pentru continuarea studiului. Pentru traversarea podului William Preston Lane Jr, şoferii vehiculelor cu două axe trebuie să plătească o taxă de 6 dolari. Dar dacă acestora – sau cicliştilor – le e frică să treacă singuri… sunt disponibile servicii de traversare contra unei sume modice de 25 – 30 dolari.
Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
