Continuăm periplul nostru prin istoria și civilizația acestor meleaguri, prilejuit de expoziția temporară găzduită de către Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), pe urmele grecilor și romanilor, la porțile imperiului, dar și pornind pe drumul creștinătății, care ne-a definit ca neam.
Astfel, din prezentarea realizată de către MNIR, aflăm că „Primele contacte între negustorii greci ce tatonau țărmul de vest al Pontului Euxin și populațiile autohtone au loc începând cu secolul al VII-lea a. Chr., prin întemeierea unor puncte comerciale (emporia), pe țărmul Mării Negre. Transformarea ulterioară a acestora, în orașe-stat/poleis-uri grecești a fost o evoluție firească. Histria, Tomis și Callatis au fost cele mai de seamă ctitorii ale coloniștilor greci proveniți din Milet și Heraclea Pontica.
Aceste orașe au funcționat timp de peste un mileniu, fiind centre de iradiere a modului de viață urban și al civilizației grecești și ulterior romane și bizantine. Coloniile grecești au fost importante centre de producție, de un remarcabil nivel funcțional și artistic, centre comerciale ce difuzau mărfurile din producție proprie sau de import (ceramică, țesături, vin grecesc, ulei, parfumuri, sticlărie) în toată lumea getică și scitică, preluând la rândul lor produsele acestor populații (grâu, miere, vite, piei, pește și sclavi) pentru distribuția în bazinul pontic și mediteraneean.”
Pax Romana
După războaiele dacice cea mai mare parte a regatului dacic a fost atribuită noii provincii numite Dacia. Restul teritoriilor cucerite au revenit Moesiei Inferior.
Armata, administrația și coloniștii au avut un impact major asupra transformării într-un timp scurt a Daciei într-o provinciei romană edificată „a fundamentis”. Provincia a făcut obiectul unei colonizări masive, dirijate de autoritatea centrală. Sunt atestați coloniști „ex toto orbe Romano” care au conviețuit cu populația autohtonă.
Orașele au jucat un rol deosebit, de centre de iradiere a civilizației romane, constituind osatura unei temeinice romanizări. Peste tot apar construcții emblematice, iar viața de zi cu zi a locuitorilor celor două provincii se desfășoară la fel ca în orice alt oraș din lumea romană.
Atacurile barbare au determinat împărații din a doua jumătate a secolului al III-lea p. Chr. să renunțe la provincia Dacia. Retragerea romanilor la sud de Dunăre s-a definitivat în timpul împăratului Aurelian (270-275 p. Chr.). Pe teritoriul fostei provincii Dacia a rămas o populație latinofonă, cu un mod de viață și o cultură materială influențată definitiv de romanitate; cu toate frământările și transformările din veacurile ce au urmat, la nordul Dunării a rezistat ultima frontieră a romanității.
Dacia și Moesia Inferior erau provincii imperial conduse de un locțiitor al împăratului, având titlul de „legatus Augusti pro praetore”, numit dintre foștii consuli romani. Ulterior, din motive strategice, economice și administrative, provincia Dacia a suferit o serie de reorganizări, în timpul lui Hadrian (Dacia Superior și Dacia Inferior) și în timpul lui Marcus Aurelius (Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis). Apărarea provinciei a presupus un efort militar deosebit, estimat la cca 30.000-40.000 de soldați. Pe teritoriul Daciei au staționat două legiuni, recrutate doar din rândul cetățenilor romani (a XIII-a Gemina și a V-a Macedonica) precum și numeroase unități auxiliare (cohorte, alae și numeri), recrutate din restul lumii romane, ai căror soldați, la terminarea serviciului militar, dobândeau cetățenie romană și primeau loturi de pământ în provincia în care serviseră.
Sunt atestați coloniști italici, norico-pannoni, illiri, traci și greco-orientali, care au conviețuit cu populația autohtonă, geții și dacii din cele două provincii. S-a produs o astfel de sinteză în care modul de viață roman, limba latină, devenită lingua franca, un sistem economic articulat și conectat la restul lumii – alimentat de o monedă unică, toleranța și puterea de asimilare a mentalității romane, au jucat un rol determinant.
Scripta manent
„Pentru locuitorii provinciali scrisul devine o prezență cotidiană. În Dacia se utiliza cu predilecție scrisul în limba latină iar în cetățile grecești din Moesia Inferior se vorbea și se scria în grecește. Documente epigrafice deosebite prin abundența informațiilor conținute, tăblițele cerate de la Alburnus Maior, oferă informații precise asupra realităților economice, a sistemului de locuire, a vieții religioase și a raporturilor juridice care guvernau comunitatea minieră de aici. Denumite și Tripticele Transilvane, ele au fost descoperite în interiorul galeriilor romane de la Roșia Montană fiind acte juridice, cu caracter strict particular și individual.
În același timp, din categoria izvoarelor de drept public, tablele de bronz din Constituția Municipală a orașului Troesmis și tratatul statului roman cu orașul Callatis constituie exemple edificatoare. Analiza acestor izvoare a făcut posibilă nuanțarea mecanismelor dreptului roman, fiind printre rarele ocazii în care este posibilă surprinderea dreptului roman aplicat.” – MNIR
Pantheon
MNIR subliniază că un rol deosebit în procesul de aculturație și de fixare a unei identități specifice l-a avut intense viață religioasă din cele două provincii. Specialiștii au putut schița Pantheonul provincial din Dacia pe baza a peste 1500 de inscripții, identificării a 150 de temple, sanctuare sau zone sacre, răspândite atât în mediul urban cât și în cel rural, precum și pe baza a sute de reprezentări iconografice din metal, piatră sau gravate în pietre semiprețioase.
Se conturează, în provinciile Dacia și Moesia Inferior, o viață spirituală intensă și diversă, în care se topesc și se transformă, prin sincretism și interpretatio romana, credințe și practice religioase legate de divinitățile „clasice” greco-romane cu cele orientale, traco-moesice, celtice sau nord-africane.
Fundalul mitic acoperă toată gama de mituri clasice, respectiv cele din ciclul lui Jupiter (răpirea Europei, mitul Ledei, al lui Ganymedes), din ciclul lui Apollo (nimfa Daphne, silenul Marsyas), din ciclurile epice (Iliada/Eneida).
Terra Christiana
Împăratul Aurelian (270-275), finalizează procesul de abandon al provinciei prin mutarea armatei și administrației la sudul Dunării. Acolo, din motive de propagandă, întemeiază provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, unde viața urbană continua până la începutul secolului al VII-lea.
Retragerea armatei și a administrației nu a întrerupt brusc continuarea vieții romane în Dacia. În toate fostele așezări romane se constată prezența unei populații cu obiceiuri și cu o cultură materială greu de diferențiat față de perioada „imperială”. Procesul de ruralizare a fost o perioadă de tranziție, în care au dispărut treptat sau au fost reutilizate funcțional edificiile publice, în lipsa unei administrații care să le poată întreține.
Creștinismul a avut un rol decisiv în desăvârșirea romanizării, atât în fosta Dacie romană, cât și în zonele din jurul acesteia. În teritoriile de la nordul Dunării, reînglobate temporar Imperiului Roman, apar bazilici, ca la Slăveni și Drobeta, în a doua jumătate a secolului IV, iar peste două secole împăratul Justinian I construiește o bazilică la Sucidava. În pofida începuturilor sale „populare”, în fosta Dacie romană creștinismul a devenit element de identitate spirituală și de afirmare a apartenenței la latinitate, vocabularul românesc creștin fiind, în termenii săi esențiali, de origine latină.
O lume nouă și simbolurile sale
„Edictul de toleranță a lui Constantin cel Mare, din anul 313 p. Chr., a marcat întreaga viață culturală din spațiul rămas în Imperiu. Organizarea ecleziastică, cultul martirilor și monahismul timpuriu sunt principalele caracteristici ce definesc perioada secolelor IV-VII p. Chr. În Scythia este atestată episcopia de Tomis, ce devine ulterior mitropolie, având în subordine episcopiile de la: Histria, Halmyris, Axiopolis, Argamum, Callatis, Tropaeum și Ibida.
Literatura patristică, martirologiile și descoperirile arheologice pomenesc peste 171 de martiri, până în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Creștinismul Scythiei a dezvoltat o intensă viață monahală, confirmată arheologic de mănăstirea din secolul al VI-lea de lângă Ibida și de schiturile rupestre din apropiere de Durostorum. Din rândul călugărilor dobrogeni s-au evidențiat personalități culturale de prim rang, precum Dionisie cel Smerit (Exiguus) – părintele calendarului creștin și Sfântul Ioan Cassian, unul dintre fondatorii monahismului occidental.” – MNIR
Transformarea lumii romane
La trecerea dintre Antichitatea Târzie și Evul Mediu Timpuriu, nordul Dunării inferioare face parte din spațiul amplu în care s-au acumulat energiile conflictuale care au declanșat deplasările de populații – migrațiile – ale căror ecouri ajung până în Peninsula Iberică sau în nordul Africii.
Arealul culturii Sântana de Mureș-Cerneahov, cu peste 2.500 de situri reperate pe teritoriul României și peste 1.000 în Moldova, relevă un mediu rural, cu așezări deschise și o cultură materială bogată și variată. Paharele de sticlă reprezintă o categorie aparte impresionantă prin amploarea spațiului în care regăsim analogiile, aprecierea de care se bucurau fiind evidențiată printr-un fenomen aparte de transpunere a transparenței în materiale fundamental mate. Pe lângă acestea, inventarul funerar mai cuprindea un foarte variat repertoriu ceramic în care se pot distinge atât categorii de vase folosite pentru servirea mesei cât și tipuri utilizate pentru gătit. Dintre podoabe și accesorii vestimentare se disting fibulele, cataramele, pieptenii de os și un spectru foarte divers de mărgele realizate atât din sticlă cât și din chihlimbar sau diferite geme.
Surprinzător, într-un context marcat din perspectivă istorică de retorica conflictelor, până către sfârșitul secolului al IV-lea, armele nu au participat la definirea identităților funerare. Contextele din care provin arme, datate abia către sfârșitul secolului al IV-lea, au fost atribuite „hunilor de dinainte de huni”. În perioada imediat ulterioară încep să apară și alte artefacte noi, foarte specifice, puse în legătură cu prezența hunilor, cum sunt diademele de aur sau cazanele cu ornamente semicirculare pe mânere. Atribut al războinicilor, începând din secolul al V-lea armele au fost depuse și în morminte: spade, unele cu mânerul sau garda meșteșugit ornamentate, scuturi sau diferite forme de lănci.
În secolele VI-VII, în spațiul extracarpartic, până la Nistru, peisajul arheologic este frust, ceramica lucrată cu mâna sau cu roata înceată se generalizează treptat, iar diversitatea formală și funcțională a vaselor se reduce drastic. Izolat mai apar vase mari de provizii asemănătoare celor frecvent întâlnite anterior, în așezările secolului al IV-lea. Ceramica lucrată la roata rapidă, cu ornamente lustruite sau ștampilate apare doar în unele situri din spațiul intracarpatic și lipsește din Muntenia, Moldova sau Oltenia.
Sclipiri aulice
„Tezaurul de la Pietroasa, în ciuda provincialismului unor artefacte, sugerează într-un mod unic, atât prin vase cât și prin podoabe, somptuozitatea ambientului din imediata apropiere a împăratului. Silueta impresionantă a cănii de la Tăuteni trimite către un mediu aristocratic în care regăsim uzual atât vesela de argint cât și moștenirea greco-romană la care apelează poveștile exemplare reprezentate pe aceasta.
Podoabe feminine lucrate în argint de la Turda, Dindești, Fundătura sau Coșovenii de Jos oferă diferite reinterpretări ale unor piese de uz comun, fibule sau catarame, unele dintre acestea surprinzând și lunga posteritate a acvilei imperiale. Piesele de bronz sau cele asociate prelucrării acestuia, unele răspândite mult dincolo de frontierele Imperiului și altele cu certă simbolistică creștină, evidențiază sugestiv coordonatele duratelor lungi și ale comunicării.” – MNIR
… Iar povestea a continuat timp de peste 2.000 de ani… Și nu s-a încheiat încă. Este rândul nostru să scriem istoria acestui neam și depinde de noi cât de frumoase vor fi poveștile pe care le vor spune despre noi urmașii urmașilor noștri, peste alți 2.000 de ani de acum înainte.
Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
