Machu Picchu este un sit incaş localizat la o altitudine de 2.430 m deasupra nivelului mării, în regiunea Cusco din Peru (America de Sud), pe o culme montană deasupra Văii Urubamba. Majoritatea arheologilor cred că a fost construit ca reşedinţă pentru împăratul incaş Pachacuti (1438-1472).
Incaşii au construit Machu Picchu în jurul anului 1450, dar l-au abandonat ca reşedinţă oficială a conducătorilor Inca un secol mai târziu, în timpul cuceririi spaniole. Deşi cunoscut pe plan local, situl a fost adus în atenţia internaţională abia în 1911, de către istoricul american Hiram Bingham. De atunci, Machu Picchu a devenit o importantă atracţie turistică. Majoritatea clădirilor care înconjoară punctul central au fost reconstruite pentru a oferi turiştilor o idee asupra modului în care arătau structurile originale. În 1976, 30% din Machu Picchu era restaurat, iar lucrările continuă şi în zilele noastre. Deoarece situl nu a fost cunoscut spaniolilor în timpul conquistei, este aproape intact. În 1983, a devenit parte a Patrimoniului UNESCO şi în 2007 a fost votat ca una dintre cele şapte noi Minuni ale Lumii. Machu Picchu a fost construit în stil clasic Inca, având ziduri clădite la „uscat”, din piatră fără mortar. Cele trei structuri primare sunt Intihuatana, Templul Soarelui şi Camera Celor Trei Ferestre, amplasate în ceea ce arheologii denumesc „Districtul Sacru” al Machu Picchu. Situl este vulnerabil la o varietate de ameninţări, de la intemperii, cutremure, până la presiunea exercitată de numărul prea mare de turişti. În plus, conservarea moştenirii culturale şi arheologice a amplasamentului este un motiv de constantă îngrijorare. Expediţiile lui Bingham au îndepărtat multe artefacte culturale, fapt care a deşteptat o dispută pe termen lung între guvernul peruan şi custodele acestor obiecte, Universitatea Yale.
Un pic de istorie
Construcţia sitului pare să dateze din perioada de glorie a celor doi împăraţi incaşi Pachacutec Inca Yupanqui (1438–71) şi Tupac Inca Yupanqui (1472–93). După cum am spus, a fost abandonat 100 de ani mai târziu şi este posibil ca majoritatea locuitorilor să fi murit de pojar, virusul fiind adus de călători înainte ca spaniolii să ajungă în zonă. Deşi Hiram Bingham a considerat complexul ca locul de naştere a „Virginilor Soarelui” incaşi, cercetările recente ale unor savanţi precum John Howland Rowe sau Richard Burger au stabilit că este vorba despre reşedinţa împăratului Pachacuti. În plus, Johan Reinhard a prezentat dovezi că situl a fost selectat datorită poziţiei şi structurii „sacre”, cum ar fi munţii care trebuiau să fie în aliniament cu evenimente astronomice importante pentru incaşi. Astfel, Reinhard crede că este vorba despre un sit religios sacru. În punctul cel mai înalt al amplasamentului, există platforme artificiale care au deţinut funcţie religioasă, sub ele fiind descoperite îngropate ofrande rituale incaşe, tipul acesta de platforme fiind descoperite şi în cadrul altor situri. De asemenea, alte structuri dispun de lucrări cu nişe în legătură cu care spaniolii au scris că aveau semnificaţii ritual-religioase. Alte teorii precizează că Machu Picchu ar fi fost un punct de control economic, staţie de testare agricolă… sau că ar fi fost construit ca închisoare pentru cei care au comis crime grave împotriva societăţii Inca etc. Deşi Bingham a fost prima persoană care a prezentat public situl, se pare că au existat călători care au văzut ruinele oraşului incaş înaintea lui. Simone Waisbard, care a realizat cercetări îndelungate la Cusco, a pretins că Enrique Palma, Gabino Sanchez şi Augustin Lizarraga şi-au inscripţionat numele pe una dintre rocile de la Machu Picchu pe 14 iulie 1901. În 1904, un inginer pe nume Franklin se presupune că ar fi văzut ruinele de pe un munte din zonă. De asemenea, se spune că situl ar fi fost descoperit şi prădat în 1867 de către un om de afaceri german, Augusto Berns, existând şi hărţi găsite de istorici care arată referinţe la Machu Picchu din 1874.
Arhitectură şi structură
Situl este divizat într-un sector urban şi unul agricol, precum şi într-un oraş superior şi unul inferior. Templele sunt parte a oraşului superior, iar depozitele ale celui inferior. Arhitectura este adaptată formei naturale a munţilor. Aproximativ 200 de clădiri sunt aranjate pe terase paralele în jurul unui pătrat central. Diferitele construcţii sunt lungi şi înguste, pentru a exploata terenul. Alte terase au fost folosite pentru agricultură şi au fost irigate prin intermediul unor sisteme sofisticate de canale. Numeroase scări săpate în zid asigurau accesul la diferite niveluri în cadrul sitului. Secţiunea Estică a oraşului probabil că era rezidenţială, iar cea Vestică – destinată unor scopuri religioase şi ceremoniale. Această secţiune conţine Torreon-ul (templul soarelui), un turn masiv care se presupune că ar fi folosit ca observator. Tot aici, sunt amplasate şi Intihuatana, precum şi Camera celor Trei Ferestre, dedicate lui Inti, zeul-soare şi cea mai mare zeitate incaşă. Districtul rezidenţial era locul unde au trăit oamenii simpli şi include case normale şi depozite. Secţiunea regală, destinată nobililor, este un grup de clădiri construite în şiruri, de-a lungul unei curbe. Reşedinţele Amautas (ale înţelepţilor) se caracterizau prin ziduri roşiatice, cele ale Nustas (ale prinţeselor) aveau camere cu forme trapezoidale. Mausoleul Monumental este o statuie cu un interior amenajat şi desene, folosit pentru ritualuri sau sacrificii.
Casa Gărzii este o clădire cu trei laturi, una dintre ele deschizându-se către terasa Pietrei Ceremoniale. Stilul cu trei laturi Inca este cunoscut sub numele de wayrona.
Intihuatana („stâlpul de prindere/legare a soarelui”) – piatra ceremonială – se presupune că ar fi fost utilizată ca un fel de ceas sau calendar astronomic. Aceste pietre ceremoniale sunt amplasate pentru a se îndrepta direct către soare în timpul solstiţiului de iarnă. Incaşii credeau că Intihuatana ţinea soarele la locul lui de-a lungul „drumului” său anual pe cer.
Construcţie
Clădirile centrale de la Machu Picchu sunt în stil clasic Inca, aceştia fiind maeştrii construcţiei fără mortar – denumită ashlar -, cu blocuri de piatră tăiate în forme exacte pentru a se susţine unele pe celelalte. Multe îmbinări din partea centrală a oraşului sunt atât de bine realizate încât se spune că nici un fir de iarbă nu are loc între blocurile de piatră. Unele clădiri au fost construite cu mortar, dar, conform standardelor Inca, acesta era un tip de construcţie rapid şi superficial, deci nu era folosit la clădirea structurilor importante. Peru este expus la cutremure, iar modul de construcţie fără mortar e mai rezistent, zidurile având o uşoară mişcare interioară, care le permite să se reajusteze fără a se prăbuşi. De asemenea, tot din categoria măsurilor anti-seismice fac parte uşile şi ferestrele trapezoidale, uşor înclinate către interior de jos în sus, colţurile rotunjite, cele interioare uşor înclinate şi îmbinate cu blocuri în formă de L. Interesant este că incaşii, deşi cunoşteau roata (după cum se vede din jucăriile descoperite în situri), nu au utilizat-o niciodată într-o manieră practică în inginerie. Lipsa animalelor puternice de povară, terenul accidentat şi vegetaţia abundentă ar putea fi câteva dintre motivele pentru care roata ar fi fost o soluţie nepractică. Cum anume au deplasat şi au amplasat blocurile imense de piatră rămâne un mister, deşi se crede că au folosit sute de oameni pentru a împinge aceste blocuri în rampă. Unele dintre ele au mânere care ar fi putut fi folosite pentru ridicarea şi amplasarea în poziţia necesară şi, deşi se crede că după ce au fost amplasate, incaşii au acoperit aceste mânere, câteva dintre ele au fost trecute cu vederea.
Vizitare limitată
După „descoperirea” sa în 1911, un număr tot mai mare de turişti invadează situl în fiecare an, în anul 2000 acesta ajungând la 400.000. În calitate de cea mai vizitată atracţie din Peru şi important generator de venit, sunt planificate în zonă numeroase structuri, hoteluri, buticuri, restaurante şi alte tipuri de facilităţi, care ridică proteste, temerile fiind că un număr din ce în ce mai mare de turişti poate dăuna sitului. UNESCO ia în considerare şi includerea acestuia pe lista monumentelor aflate în primejdie. În iulie 2011, Direcţia Regională de Cultură Cusco a introdus noi reguli de vizitare, limitând numărul de vizitatori la 2.500 pe zi în sit şi la 400 pe zi în Huayna Picchu (în cadrul citadelei), în două intervaluri de timp, la 7 am şi la 10 am. În mai 2012, câţiva experţi UNESCO au solicitat autorităţilor peruane să adopte măsuri de urgenţă pentru a stabiliza zona sitului şi a o proteja de presiunea turismului.
Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
