După ce am prezentat, în numărul trecut, Dacia Sport, am decis să mai zăbovim puțin asupra acestui subiect, pentru că am descoperit că Andrei Dorobanțu (cititor al revistei ZIUA CARGO și unul dintre managerii cu multă experiență în zona transportului de marfă) este un mare admirator al acestui model și chiar împarte o pagină de istorie cu singura mașină coupé fabricată vreodată în România.
Mirare, admirație, surprindere, indiferență, curiozitate, compasiune, nostalgie, dispreț, entuziasm, fericire, interes… sau un zâmbet în colțul gurii, iar astea nu sunt încă toate stările pe care le surprind la persoanele cărora le prezint mașina mea, Dacia 1410 Sport.
Sigur că apoi încep tot felul de întrebări pertinente, la care m-am obișnuit să răspund, chit că mie mi se pare totul de la sine înțeles. De ce tocmai o Dacia, de ce tocmai una Sport? Aici începe povestea mea.
Cu toate că tata conducea o Dacia și toți cunoscuții noștri aveau tot Dacia, copilăria mea în afara României mă făcea să privesc această marcă altfel decât o priveau toți românii la vremea respectivă. În timp ce eu mă bucuram și eram mândru când zăream rareori una pe străzi, în România oamenii erau sătui să vadă mereu același model de mașină.
Lucrurile s-au schimbat, însă, în momentul în care m-am întors în România, chiar la vârsta când toți tinerii își doresc o mașină, să poată gusta libertatea de mișcare obținuta legal după împlinirea a 18 ani.
Și cum mai toate mașinile în Romania anilor ‘80 erau Dacia de toate felurile și de puține culori, căutam și eu ceva să fie măcar un pic altfel.
Dacia Sport chiar arăta altfel, mult altfel decât orice altă mașină văzută de mine. Mașina asta mi-a generat sentimente contradictorii dintre cele mai extreme, de la dorința de a o plăcea doar pentru că reprezenta singura mașină coupé disponibilă pe piață, până la a o detesta pentru un aspect cel puțin ciudat și pentru că era făcută artizanal, ieftin și prost.
Relația mea cu Dacia Sport s-a încheiat pentru mult timp, după ce prima mea mașină a devenit o berlină la 90.000 km, cumpărata cu prețul uneia nouă.
După 20 de ani de la relația neconsumată cu Dacia Sport…
… după parcurgerea a zeci sau, poate, sute de mii de kilometri la volanul altor autoturisme, care nu mai aminteau deloc de vechile Dacia, mi-am adus aminte de Sportul cu parbriz și în fata și în spate.
„Ce ciudățenie de mașina mi-am putut dori eu atunci!”, mă gândeam. Și, brusc, mi-am spus ca o astfel de mașina, unicat în lume, trebuie păstrată, pentru a putea fi văzută și de alte generații. Au mai trecut încă 10 ani, în care proiectul meu a rămas la stadiul de vis despre cum îmi voi cumpăra eu o dată o Dacia Sport, pe care să o restaurez și cu care să mă plimb de plăcere.
Într-un final, m-am hotărât să mă arunc în necunoscut și a urmat o perioadă de căutare în toată țara.
După Revoluție, Dacia Sport a fost în mare parte expulzată din zona urbană de către suratele ei occidentale, mult mai rafinate, și a devenit un simbol al tinerilor cu posibilități mai reduse din mediul rural.
Dacă eu căutam o mașină cât mai originală, piața îmi oferea tot felul de orori modificate după gustul îndoielnic al ultimilor proprietari. Valoarea unei Dacia Sport era, în viziunea lor, fie spoilerul improvizat pe care scria Porsche, fie scaune de Golf, volanul de BMW, cutia de viteze de Opel sau chiar capitonajul interior cu blană de miel.
Îmi era clar că voi rata din nou o relație cu Dacia mea Sport.
În urmă cu 5 ani, am intrat în clubul pasionaților de Dacia cu un model 1300 din 1974. Eu mărturiseam colegilor de club că visul meu era, de fapt, să restaurez un Sport, iar ei încercau să mă convingă de valoarea modelelor produse până în anii ‘71-’72 (așa zisele Franțuzoaice), primele automobile Dacia asamblate la Colibași (Mioveni), cu piese originale Renault.
Dorința mea s-a dovedit a fi mai tare decât puterea lor de convingere și, când am încetat să o mai caut, a apărut una de vânzare.
Nu una… ci două…
Și cum în viață nimic nu este întâmplător, ea a apărut în curtea unui pasionat colecționar recomandat, cu care (surpriză!) copilărisem o perioadă de timp, dar pe care nu-l mai văzusem de mai bine de 35 de ani. Dar surprizele au continuat, pentru că la vânzare nu era o Dacia Sport, ci două. Mi-a fost greu să aleg între ele, pentru că niciuna nu era mai frumoasă decât alta (la cat de bune erau nici nu mă gândeam).
Sosise, în sfârșit, momentul să îmi cumpăr Dacia Sport, la mai bine de 30 de ani de când mi-o dorisem atât de mult, doar pentru că era singura pe care aveai voie sa ți-o dorești, cu toate ca nu te cucerea cu nimic.
Dacia Sport a intrat în producția de serie deja îmbătrânită, adică era o mașină depășită din punct de vedere tehnologic și moral.
Când am început restaurarea ei, ne-am propus să o ducem înapoi în timp, atunci când ar fi trebuit să se nască, începutul anilor ‘70.
Pe lângă toate operațiunile de restaurare, au fost montate ornamente cromate, chedere, bare, grilă față, toate acestea schimbându-i aspectul inițial. În astfel de proiecte, este important ca proprietarul și restauratorul să aibă o viziune comună, să se susțină și să se completeze reciproc. Am avut noroc de o astfel de cooperare. Am scris mai devreme „ne-am propus” pentru că entuziasmul proiectului l-a cuprins atât de tare și pe fiul meu, Vlad, care s-a îndrăgostit instant de Sport-ul nou achiziționat, încât m-a convins că el va fi un proprietar bun și responsabil.
Astfel, prima mea Dacia Sport a devenit, de fapt, a fiului meu.
Prin gestul acesta, am reușit să repar în familie relația mea pierdută, la 20 de ani, cu Dacia Sport.
Povestea însă a continuat, după câțiva ani, pentru că Dacia Sport lăsată în ploaie în curtea amicului meu nu-mi dădea pace. Era vorba de relația mea cu Dacia mea Sport.
Celei de a doua Dacia Sport i-am trasat alt destin…
… să renască de parcă ar fi fost scoasă de pe linia de producție, în anul fabricației ei. Am consultat reviste, imagini din perioada respectivă, la care am adăugat ce îmi mai aduceam eu aminte; un termen propus de 2 ani de lucrări și o restaurare cât mai fidelă.
Și dragostea mea neînțeleasa pentru Sport m-a dus iarăși la dezechipare, tăiat, sudat, sablat, refăcut motor, tinichigiu, vopsitor, tapițer…
Undeva, în adâncul sufletului meu, era dorința de a putea ajunge cu ea la Concursul de Eleganță de la Sinaia, ca prima Dacia Sport participantă la o astfel de competiție. Nu mă gândeam la podium, pentru ca știam că Franțuzoaicele 1300 sau Bătrânele Sutici 1100 vor defila mai elegant pe podium decât o artizanală 1410 Sport făcută jumătate din ciocan. După o restaurare ce a durat aproape 1 an și jumătate, mașina a ajuns în garaj, unde a așteptat, încă o jumătate de an, să iasă la plimbare în oraș…
Dar, din lipsă de timp, nu a mai apucat sa iasă în oraș și, în toiul verii, a plecat direct la Sinaia, la Peleș. Nu vreau să mi amintesc ce emoții am avut pe drum și de câte ori am tresărit că poate a crăpat ceva la Dacia mea Sport, care nu mai mersese de când fusese reasamblată cu piese noi sau restaurate, precum o mașină Lego.
Marele premiu al publicului pentru eleganță
Două zile de evaluări și prezentări în fața unui juriu internațional, catalogată ironic drept Dacia Frankenstein de către amfitrionul concursului, Dacia mea Sport defila pe Domeniul Regal de la Peleș pentru prima oară în istoria ei, fără cârlig de remorcă, fără portbagaj montat cu șuruburi pe capotă sau încărcată până la refuz cu varză sau gogoșari, cum fusese ea abuzată în perioada comunistă; defila ca unicul model coupé fabricat vreodată în Romania, readus la viață din multă pasiune.
Primul loc pe podium la secțiunea „Fabricat în România” l-au luat oltenii (iuți cum sunt ei), cu un Oltcit impecabil, iar locul 2 a revenit primei Dacia Sport care a participat vreodată la un concurs de eleganță. Ceea ce mi-a arătat, însă, că dragostea pentru Dacia Sport nu a fost numai a mea, a fost decernarea Marelui Premiu al Publicului la Concursul de Eleganță de la Sinaia 2019, care a arătat că Dacia mea Sport a rupt inimile vizitatorilor mai mult decât orice altă mașină prezentă la concurs.
Să fie ea oare „Rățușca cea urâtă”?
Andrei DOROBANȚU
director general KLACSKA ROMANIA
andrei.dorobantu@klacska.ro
