Aeronava supersonică dedicată transportului de pasageri a reprezentat eforturile companiilor Aérospatiale și British Aircraft Corporation (BAC), ce au avut la bază un tratat între guvernul francez și cel britanic.
Rezultatul acestui „joint-venture” s-a materializat în 20 de avioane, ce au purtat numele Concorde, având capacitatea cuprinsă în 92 și 128 de pasageri și care puteau depăși cu mai mult de două ori viteza sunetului, atingând Mach 2,04.
Anul aselenizării și al supersonicului
Dacă nici 1969 nu a fost un an al marilor realizări… Am avut parte de misiunea Apollo 11, cea care a „produs” aselenizarea, dar și de lansarea unui supersonic pentru pasageri. Wow, 1969!
Costurile extrem de ridicate cu proiectarea, dezvoltarea și producția nu au fost acoperite de cele 20 de avioane produse, iar cele două companii ce le-au avut „în subordine”, British Airways și Air France, au primit subvenții guvernamentale pentru a le putea achiziționa.
Aceste două companii au fost singurele ce au deținut și operat avioane Concorde. De notat că, din cele 20 de unități produse „pentru public”, doar 14 erau „de linie”, celelalte fiind 4 prototipuri și încă două „de dezvoltare”.
Ieșirea din hambare și operativitatea
Înainte de fapte, au existat planurile. Conform acestora, estimarea inițială a costurilor programului era de 70 de milioane de lire sterline. Acesta, însă, a înregistrat depășiri și întârzieri uriașe, ajungând, în cele din urmă, la un cost de 1,3 miliarde de lire sterline, per total. Din cauza acestui fapt, producția a fost mult mai mică decât ceea ce se preconizase.
Ulterior, un alt factor, care a afectat viabilitatea tuturor programelor de transport supersonice, a fost faptul că zborul supersonic ar putea fi utilizat doar pe rutele de traversare a oceanului, pentru a preveni perturbarea boomului sonic asupra zonelor populate.
Concorde-ul a avut și un design inconfundabil, cu aripile în forma literei delta, cu patru motoare Olympus, bazate pe cele dezvoltate inițial pentru bombardierul strategic Avro Vulcan (construite în cooperare de către Rolls-Royce și SNECMA).
Concorde a fost primul avion civil cu circuite de comandă a zborului complet electrice. Botul avionului era înclinabil, pentru o mai bună vizibilitate la viteze mici și aerodinamicitate sporită la viteze mari.
Cu doar șapte avioane alocate fiecăruia dintre cei doi operatori, costul per unitate a fost imposibil de recuperat, astfel că guvernele franceze și britanice au absorbit costurile de dezvoltare. British Airways și Air France au reușit să opereze Concorde cu profit, în ciuda costurilor de întreținere foarte mari, grație faptului că aeronava a putut să susțină un preț ridicat al biletului.
Avionul avea ca public țintă pasagerii înstăriți, care își permiteau să plătească un preț ridicat, în schimbul serviciului de transport aerian bazat pe viteză și pe lux. Spre exemplu, în 1997, prețul biletului dus-întors de la New York la Londra a fost de 7.995 de dolari (echivalentul a 12.700 de dolari, în 2019). Un preț mai mare cu peste 30 de ori față de costul celei mai ieftine opțiuni de zbor pentru această rută.
Concorde-ul a efectuat zboruri transatlantice regulate de la Aeroportul Heathrow din Londra și Aeroportul Charles de Gaulle din Paris către Aeroportul Internațional John F. Kennedy din New York, Aeroportul Internațional Washington Dulles din Virginia și Aeroportul Internațional Grantley Adams din Barbados. Este de remarcat faptul că a zburat aceste rute în mai puțin de jumătate din timpul în care o fac alte companii aeriene.
„Zestrea”
Avantajul principal al programului Concorde a fost experiența dobândită în proiectare și fabricare, care mai târziu a stat la temelia consorțiului Airbus. Partenerii cheie, BAC (devenit mai târziu BAE Systems) și Aérospatiale (devenit mai târziu EADS), erau co-proprietarii certificatului (patentului) pentru modelul Concorde. Responsabilitatea acestui certificat a fost transferată către Airbus o dată cu formarea Airbus SAS.
Cu toate că primul zbor, cel inaugural, a fost în 1969, opera de artă Concorde a intrat în serviciul comercial în 1976, iar ultima ridicare de la sol a acestor aeronave (în scopuri comerciale) a fost în 2003, cu 27 de ani mai târziu.
În același an magic, 1969, dar cu 3 luni mai devreme decât Concorde-ul, se testa în zbor Tupolev Tu-144, primul avion supersonic de pasageri din lume. Acesta a fost produs în URSS și, deși a fost testat primul, a început să efectueze zboruri comerciale în 1977. Până în 1978. În total au fost 55 de asemenea zboruri. Acesta, deși putea atinge o viteză mai mare decât cea a Concorde-ului, avea un consum mai mare și o autonomie mai mică.
Alexandru STOIAN
alexandru.stoian@ziuacargo.ro
