VEDERE TURISTICA. Pe Dambovita in sus, pe Arges in jos

Ai doar o zi la dispozitie, un Mercedes Vito la scara, dor de duca cat cuprinde, vrei sa fugi de Bucuresti unde vezi cu ochii; cum procedezi?

Datele ecuatiei sunt relativ simple, Ziua Cargo, ar vrea un test-drive; Verde de Romania nu vrea decat sa plece de acasa, asa cum ii sta bine unei publicatii de profil turistic. Tot ce avem de facut este sa imbinam cu maiestrie utilul cu placutul.

Ziua Cargo si Verde de Romania „au testat“ un circuit turistic de o zi in Muscel si Arges

– Concluzia este clara: acest demers este recomandat doar pentru japonezi

– O zi este suficienta doar daca vrei sa ratezi tot: manastirile rupestre Cetatuia, Namaiesti, Corbii de Piatra, Campulung si Manastirea Negru-Voda, Curtea de Arges cu ale sale Manastirea Mesterului Manole si Sfantul Nicolae Domnesc

– Despre gratar si tuica de Arges nici nu mai poate fi vorba

Din parcare in decor

Ce vrea bucuresteanul con­tem­poran, in afara de gratar, ne intrebam noi in parcare, soptind usor in barba? De obicei nimic, asa ca il insotim pe bucuresteanul plimbaret si vesel al inceputului de secol, mare iubitor de sprit, mititei si politica, dar parca de un snobism ceva mai simpatic. Dam ochii roata in jurul Bucurestilor si cautam o destinatie.

Sinaia ar fi o varianta, dar, pe lan­ga faptul ca este o destinatie care a devenit anosta, cand nu este de cosmar, si pentru care ai ne­vo­ie de trei zile – una de dus, una sa ti revii si una de intors – ne orien­tam catre Muscel, pe cel mai vechi drum al Valahiei, Valea Dam­bo­vitei spre Campulung-Curtea de Arges, una din destinatiile cele mai in voga la inceputul secolului trecut.

Cu manastirile sale, cu po­ie­nile, muntii, tuica, pesterile, raurile mai vijelioase sau mai domoale, cu fanete si minunatele orasele, pe acea vreme, Campulung si Cur­tea de Arges, acest taram strajuit la nord de Muntii Fagarasului zum­zaia vara de bucuresteni ca fa­neata de bondari petrecareti, fiind, alaturi de Govora, Olanesti, Herculane, Sinaia sau Mangalia, una din destinatiile predilecte ale turistului vremii.

Tragedia merelor de Voinesti

Ora 09.00. Optam, deci, pen­tru varianta Targoviste, parca si dru­mul incepe frumos, ori Bucu­restii se termina mai onorabil, fiind nevoit sa treci pe langa palatele Mogosoaia si stirbey si nu pe langa Metro Militari. Asfaltul bun. Pana la fosta capitala a Valahiei, nimic de spus. Pe centura Targo­viste lasam drumul Sinaia-Brasov, o varianta foarte spectaculoasa spre Valea Prahovei – nu o ocoliti, mai ales ca puteti avea placuta surpriza sa ajungeti mai repede la Predeal decat pe DN1 – si o tinem spre Voinesti, capitala me­relor.

Nu faceti ca noi, care ne gra­beam sa ajungem la Manastirea Ce­tatuia Negru-Voda. Opriti sa luati un cos de mere. De la ince­pu­tul lui iulie pana iarna tarziu, a­cest fruct interzis in super­mar­ke­turi – ionatanul de Voinesti – va zam­beste larg de pe marginea uli­telor. Faceti-i loc in porbagaj, pe undeva intre casoletele de mici si roata de rezerva, este unic in Europa. Din pacate, avand interzis pe pietele Romaniei, din motive pe care nu ne propunem sa le dez­batem acum – Verde de Romania se ocupa, cel putin declarativ, cu pro­movarea si nu cu demolarea tarisoarei – acest adevarat brand de tara, la fel de autentic ca Mio­rita, putrezeste prin pivnitele sate­nilor. Lasam acest subiect pentru alta data, nu de alta, dar ne strica bucuria, si luam Dambovita in amonte, ca tatarii.

Cetatuia Negru Voda

Ora 11.30. Dupa doar cativa kilo­­metri, ajungem in cel mai fer­me­cator loc: Cheile Dambovitei. Na­valitor chior sa fii si tot observi pe de o parte Coltii Doamnei sau stanca inaccesibila vrajmasilor pe care a fost ridicata Manas­ti­rea Cetatuia Negru-Voda, pe cealalta parte.

Totusi, luati ca reper satul Ce­ta­teni. Accesul catre manastire se face pe un pod aflat chiar in mij­locul unui catun locuit de cetateni tuciurii, aciuiti prin partile locului de cateva decenii. Parcati undeva in dreptul carciumii de langa pod. Acum, voi hotarati, ori cedati cativa lei puradeilor care or sa va in­con­joare masina in cateva se­cunde – taxa de parcare – ori va faceti cruce si va carati cu tot cala­ba­lacul pana la manastire. Oricum, nu lasati ni­mic lucitor la vedere in masina pen­tru a nu atrage „pa­sarile rapitoare“. Locul, trecand peste aceste insur­mont­abile nea­junsuri, este visul grataragiului. Amanati ospatul si luati in piept ca­raruia abrupta care va urca cate­va sute de metri spre sfantul lacas. Nici o problema cu orientarea, drumul este strajuit de un sir de cruci, care reprezinta dru­mul si patimile lui Isus pe Golgota. Urcu­sul nu poate dura mai mult de o jumatate de ora; exclus tocuri sau tenisi!

Doua mii de ani de istorie intr-o garsoniera dubla

Aceasta stanca pe care va ca­ta­rati a fost cetatuie dacica, apoi fort roman, apoi refugiu pentru cres­tinii prigoniti, iar mai tarziu salas crestin. Steiul adaposteste ca un fagure zeci de grote natu­rale sau sapate de mana omului, care au gazduit neintrerupt un nesfarsit sir de sfinti eremiti cu­noscuti si necunoscuti in decursul a vreo doua mii de ani.

Asezamantul actual a fost cti­torit de insusi Negru-Voda, con­form legendei impamantenite, si a servit stralucitului descalecator cuman si ca punct de rezistenta. Ca o curiozitate, grota care ada­pos­teste biserica are doua altare, unul era catolic, pentru sotia sa un­guroaica, celalalt ortodox. Nu exis­ta nici o referire la cultul le­gendarului voievod, asa ca nu stim cat este politica de stat si cat compromis conjugal in acest gest. Picturile iremediabil degradate din altarul ortodox sunt dintre cele mai vechi din Valahia.

Abia dupa ce va trageti in­delung sufletul si aruncati o privire roata, o sa realizati ca osardia voas­tra, mai ecumenica sau mai lu­measca, a meritat efortul.

De jur imprejur, dealurile si mun­tisorii Muscelului, sub voi Valea Dambovitei, sub talpi un mun­te de istorie si legenda. Este tim­pul si locul sa ascultati po­ves­tile paman­tu­lui; fie vi le spune parintele Cris­tian, fie il rugati pe sta­ret; aseza­man­tul nu adapos­tes­te decat trei vietuitori de obste. Va garantam ca oricat de inspirati am fi noi, po­ves­tile si legendele lo­cului nu vor suna la fel ca de pe pris­pa manastirii. Basarabi, sfinti, eroi, restriste si legenda, te miri cate incap in jurul acestei minus­cule si binecuvantate vizuini de piatra.

Din pacate, a trebuit sa ne luam talpasita spre urmatoarea noas­tra destinatie, Namaiesti. Ne am facut din nou o cruce, cat toate zilele!, rugandu-ne sa gasim masi­na inca echipata cu cric, oglinzi si roata de rezerva si am coborat de pe munte, de data asta in pasul stren­garului, urmati de tropaitul retinut al parintelui Gherasim, un calugar autostopist picat tocmai din inima Deltei, aflat si el intr-un voiaj pe la manastirile Argesului. Ne-am zis ca o tara de aer de cu­cer­nicie nu poate sa-i strice Mer­cedesului. Numele calugarului este fictiv. Necunoscute sunt caile netului, aceasta unealta a dia­vo­lului, motiv pentru care nu-i vom pu­blica nici fotografia pelerinului.

Namaiesti, reper Holcim

Ora 13.30. N-ai cum sa ratezi Ma­­nastirea Namaiesti. Luati ca re­per „cetatea Holcim“, restaurata pe temeliile unei mai vechi ctitorii cea­usiste. Chiar dupa ce treceti de fabrica de ciment, ajungeti in in­ter­sectia cu sens giratoriu unde dru­murile se separa – unul spre Bra­sov prin Rucar-Bran, al nostru spre Campulung-Curtea de Arges. Ma­nas­tirea este la cateva zeci de metri de­partare. De pe pridvorul bisericii de piatra puteti admira in afara de co­surile semete ale Hol­cimului si aco­perisul de sin­dri­la al casei me­mo­riale al celui mai hatru ar­delean – Toparceanu, dru­mul care opinteste inspre Dra­go­slavele si Mausoleul Eroilor ca­zuti in cel mai profitabil raz­boi pier­dut vreo­data de romani, cel de Re­intregire. il lasam pe calu­ga­rul ratacitor in intersectie, im­pre­una cu gandul de a da o fuga pana la Bran. Nu atat de dragul castelului sau a bul­zului con­tra­fa­cut, cat pentru mi­nu­nata pri­ve­liste asupra Bucegilor si a Pietrii Cra­iului de pe culmile trecatorii. Alta data.

Din cer nu pica nimic!

Manastirea Namaiesti, ase­za­mant de maici prosper, scobit in stanca unul deal, face parte din asa-zisul Triunghi al Ortodoxiei, alaturi de Cetatuia si Corbii de Piatra. Cele trei lacasuri rupestre formeaza intr-adevar un triunghi, insa dateaza inca de dinainte de Hristos. Dar orice speculatie care vinde imaginea Romaniei este binevenita, deci achiesam.

Este ceasul 14.00. Ne facem loc printre un excavator si prispa chiliilor maicilor, facem, poze, ne in­teresam firesc de cazare, vazand multimea de acareturi. O maicuta ne lamureste: „Acum nu se poate. Restauram muzeul“. „Gazduiti con­tracost?“, ne obraznicim. „Pai, ati va­zut voi ceva care sa pice din cer? Ca se mai mira unii ca cerem bani; ia incercati in sat, la pensiuni, va pri­meste cineva gratis?“ Are drep­tate, cine a vazut ceva sa vina din cer?

Cocheta biserica sapata in piatra este singura din cele trei sus-amintite care nu mai pas­trea­za nici o fresca originala, si nici de alt fel.

Plecam spre Campulung. Voi sa nu faceti la fel. Aici va opriti. Cautati cazare in special la pen­siunile din si de pe langa Nama­iesti. Cereti bulz, muschi impletit de Campulung, tuica de prune! Doamne-ajuta!

Pardon, monser!

14.30. Intram in Campulung si tra­gem masina pe bulevardul cen­tral, singurul, care traverseaza ora­sul. Se numeste Negru-Voda, altfel cum. Acest oras intemeiat de ne­gus­torii sasi – sa le dea Dumnezeu sanatate, ca frumos loc au gasit – a fost principalul targ pe ruta co­mer­ciala dintre Valahia si Tran­sil­vania. Mai apoi, o data cu desca­lecarea Basarabilor, a de­ve­nit firesc prima Capitala a tarii Romanesti. In secolul XIX, dupa des­calecarea Hohenzollern-Sig­ma­ringen-ilor si aparitia Regatului Romaniei, a deve­nit capitala de vara a bucurestenilor. Descalecam si noi, la o terasa. Privim cu nos­tal­gie la bulevardul „Pardon“, cum se numea el pe vremea cand toti bu­curestenii de pe bulevardul Ma­gheru se loveau de toti bucu­res­tenii de pe soseaua Kiseleff in zilele de vacanta: „Pardon, mon­ser!“ Crinoline, palarii de panama, uniforme, lautari adusi cu birja din Capitala, fum de mititei, bere la tap – apropo, denumirea vine de la emblema berii Azuga, o capra neagra pe un stei de piatra – che­furi, amantlacuri, farafastacuri, po­litica fina si zorzoane, toate per­sonajele lui Tudor Musatescu si Caragiale ne trec prin spatele ochilor. Apa plata ne intrerupe re­veria. Prin fata ochilor ne trec ur­masii mesterului Manole, meca­nicul, nu zidarul. Dupa al doilea razboi, ala pagubos, Argesul si Muscelul au constituit patria auto­mobilelor si binecuvantatelor lor componente. Nu exista copil sa nu poarte in scutece o bujie de Dacie sau vreo gospodina sa nu care in bikini un rulment de Aro. Voia buna a fost inlocuita cu mun­ca de placere. Orasul, ca mai toate destinatiile gresit considerate demodate, si-a pastrat insa toate valentele care i-au adus gloria si prosperitatea interberlica. Noroc cu falimentul Aro, acum orasul poate deveni un adevarat oras turistic. Este si un punct stategic, o data ajuns in Campulung poti trece in Transilvania prin pasul Rucar-Bran sau pe Transfagarasan prin Curtea de Arges-Cetatea Poe­nari ori sa o iei spre Valcea cu mi­nunatele sale destinatii: Go­vora, Horezu, Polovragi, Cozia etc.

Manastirea Negru Voda

Ora 15.00. La iesirea din oras, poposim pe la nedrept ignorata Manastire Negru-Voda. Acest au­tentic document istoric este unul din cele mai patimite asezaminte monahale din Romania. A fost zidit si pustiit si rezidit de ne­nu­ma­rate ori. L-am gasit asa cum a fost dintodeauna: in restaurare. Atribuit lui Negru-Voda, nu mai pas­treaza niciunul din elementele arhi­tectonice sau picturile ori­gi­nale, dar este locul unde se ga­ses­te piatra de mormant a Voie­vodului Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, altfel spus, cea mai veche piatra tombala din Ro­ma­nia. Turnul clopotnitei inalt de 35 de metri, este cel mai inalt din Valahia medievala. Fotografiem in pripa o betoniera care zumzaie linistitor in umbra zidurilor se­culare si plecam spre Curtea de Arges. Suntem presati de lumina.

O alegere dureroasa

Devine clar ca nu ne vom inca­dra in timp. Trebuie sa optam, cul­mea!, intre cele mai specta­cu­loa­se obiective de pe traseu: Corbii de Piatra, unde se gasesc cele mai vechi fresce bisericesti din Ro­mania, sau Manastirea Arge­su­lui, ctitoria lui Neagoe Basarab si a Mesterului Manole, necropola Regilor Romaniei, cel mai impo­zant lacas ortodox din tara. Este pacat de Dumnezeu, dar la Dom­nesti tinem drept de volan si igno­ram indicatorul catre minunatia de biserica rupestra. Zona este recomandabila pentru cazare.

Necropola regala si mormantul „Lupestii“

16.00. Ne ducem glont catre marea catedrala. Nu seamana cu niciuna din bisericile romanesti. Chiar daca este atestata drept ctitorie basaraba, acest mo­nu­ment arhitectonic este incontes­tabil opera Hohenzollern-ilor, ca s-o spunem pe romaneste. Ma­retia din vremurile moderne si-o datoreaza acest fastuos monu­ment arhitec­tonic hotararii Rege­lui Carol I de a se impamanteni aici, in inima Valahiei, pentru tot­deauna, el si familia Sa. Restau­rata si transfor­mata in necropola a Casei Regale, maretul aseza­mant si impresio­nantul ansamblu care mai cuprinde si opulentul Palat Episcopal, cateva capele si Paraclisul, totul inconjurat de un parc de cateva hectare, are un aer mai degraba occidental, care, in ciu­da obiectiilor corecte ale con­tes­tatarilor, nu ne poate face decat bine.

Buluc de lume, chiar daca este miercuri. Trecem pe la mormintele Regilor Carol I si Ferdinand I si a Reginelor Elisabeta si Maria. Nu mai facem poze ca ne costa. Iesim si facem un ocol pe la moastele Sfintei Filofteia, ocrotitoarea co­pi­ilor, aflate in Paraclis, fata de care am eu o datorie mai veche. Iesim in viteza, trecem pe la Carol al II-lea, surghiunit vremelnic in capela din spatele Catedralei, cea din dreapta. Aparat de curiozitatea curiosilor de un grilaj verde pe­cet­luit cu un lacat auriu, Regele rata­citor, separat de familie – parintii si bunicii din Catedrala – si neveste – Zizi Lambrino, Regina Elena si Elena Lupescu – asteapta cuminte pe un catafalc provizoriu sa fie ter­mi­nata capela regala pentru a o lua, pentru a cata oara?, pe ultimul drum spre locul final de odihna vesnica. Catedrala fiind complet ocupata de voievozi si regi, Casa Regala a Romaniei si-a rezervat locuri de veci in capela a carei con­structie neterminata o vedeti in dreap­ta intrarii principale, aia pa­zita. Aici urmeaza sa fie mutat din nou Carol al II-lea, poate si a doua sa sotie, Regina Elena, care se afla inmormantata in Elvetia, Regele Mihai si Regina Ana si familia lor.

Evident, va intrebati ca si noi unde se afla Elena Lupescu. stim ca este in cimitirul manastirii, dar nu stim unde-i cimitirul. O intre­bam discret pe doamna Nuti, coin­ci­denta!, femeia care rupe bilete la WC-ul din incinta. „Da’ ce cau­tati acolo, mormantul «Lupestii»?“, ne chestioneaza ea complice. „Nu, pe tata!“, ii raspund strecu­randu-i cateva bacnote de un leu. „O iei pi colo. Daca-i inchis, vezi matale.“ Pricep aluzia si ma des­curc, ca un jur­nalist sprinten ce sunt. Dar a­ceasta poveste v-o spunem alta­da­ta, ca nu mai ajungem la Bucuresti.

Urmuz s-a mutat la bloc

Ora 17.30. Mai avem timp si spatiu sa mai trecem doar pe la Biserica Sfantul Nicolae Dom­nesc. Acest cu adevarat monu­ment arhitectonic este unul din putinele care au ramas, in pofida vicisitudinilor vremurilor si mai ales din bunavointa restaura­to­rilor, aproape intact, asa cum l-a gandit Basasab I si fii-su, Ale­xandru Nicolae. Frescele originale din interior sunt vechi de vreo 600 si ceva de ani. De importante ce sunt, nimeni nu stie de ele.

18.30 Aruncam o privire de vultur brancovenesc in jur, zarim o binecuvantata terasa la o arun­catura de bat de sfantul lacas, par­cam hotarat Mercedesul la bor­dura si ne prabusim in scaune. Ce apa plata, bere!

Rumeg cu obida gandul ca o zi este insuficienta pentru un ase­menea traseu – chiar daca nu este mai lung de vreo 400 de kilometri – impreuna cu frustarea legitima ca, de fapt, mai mult am ocolit o­biec­tivele, decat ne-am bucurat de ele. Ne cade privirea pe o pla­cuta de travertin galbejita, prinsa cu buloane ruginite de peretele unui bloc coscovit, de care se re­zeama stabilimentul din care emi­tem asemenea judecati adanci: „in acest loc, s-a aflat casa in care s-a nascut si a copilarit Ur­muz“. Cred ca genialului ma­ni­pulator al absurdului i-a fi placut adresa: Bulevardul Basarab, nr. 70052, bl WX42, scara 201, parter. Nu sunati, bateti!

19.30. La Bucuresti, birjar!

Turism in lux

Mercedes Benz Vito a fost partenerul nostru de drum in acest tur de forta efectuat in zona Argesului si Muscelului. Aportul Vito-ului „din dotare“ a fost unul insemnat, reusind sa parcurgem cei aproximativ 450 km la un nivel de confort ridicat si cu un consum de combustibil redus, undeva in jurul valorii de 8 l/100 km. Traseul a fost unul de tip mixt, iesind din Bucuresti pe DN 7 si continuand pe DN 71 pana la Targoviste. Am continuat pe DN 72A cu destinatia Campulung iar mai apoi pe DN 73C spre Curtea de Arges, urmand la final „reteta clasica“ spre Bucuresti, trecand prin Pitesti si tinand Autostrada A1. Pe langa consumul decent de care am avut parte, la care a contribuit si functia ECO (Start-Stop) din dotarea standard, Mercedes-ul Vito de tip 113 CDI ne-a incantat si din punct de vedere al tinutei de drum, franarii si stabilitatii, iar cei 136 CP s-au dovedit a fi mai sprinteni decat ar putea parea la simpla lor citire de pe o fisa tehnica. Nu putem neglija nici dotarile optionale ce au echipat masina, farurile de tip bi-xenon cu functia de „cornering“ luminandu-ne calea.

Rene PARSAN

rene@vedereturistica.ro