Noul guvern s-a instalat, iar programul de guvernare a fost aprobat. Şi sunt acolo câteva puncte interesante: continuarea construirii de autostrăzi, reabilitarea drumurilor judeţene, scăderea CAS şi a TVA…
Aproape te fac să visezi, însă doar atât, pentru că, într-un an electoral şi mai ales cu alegeri cu miză atât de importantă, te aştepţi în mod realist ca programul de guvernare să reprezinte mai degrabă promisiuni electorale. Iar acestea rareori se împlinesc.
Şi ne întoarcem iarăşi la adevărurile României, cu economia ei de subzistenţă, „pierdută” între economiile de consum ale ţărilor UE. O economie în care obţinerea de profit „legal” este legată obligatoriu de forţarea volumului de activitate – mulţi, foarte mulţi kilometri parcurşi, cât de mulţi se poate şi apoi depăşirea continuă a acestei limite; maşini forţate la maxim, mult dincolo de cele mai permisive recomandări ale constructorilor de vehicule; şi, mai ales, oameni folosiţi la limita lor fizică.
Dar trăim într-o economie de subzistenţă şi, atunci, toate aceste aspecte sunt normale. Este normal ca după ce forţezi toate măruntaiele firmei să obţii la final un profit atât de minuscul încât să poţi, în cel mai bun caz, să repeţi acelaşi ciclu, cu aceleaşi neajunsuri sau chiar mai mari. Este normal să simţi, pe bună dreptate de altfel, că nu poţi face faţă concurenţei. Cine a mai auzit de existenţa unei economii de subzistenţă în care concurenţa să se manifeste cu atâta agresivitate? De parcă toată lumea ar crede că, în curând, economia românească va deveni una de consum şi se poziţionează cât mai bine în aşteptarea momentului. Aparenta bunăstare din anii precursori crizei a fost una falsă, obţinută pe datorie şi menită să reziste doar pe termen scurt. Criza nu a făcut decât să dubleze datoria.
Dacă vrem economie de consum, avem nevoie de salarii mari. Iar în România sunt foarte puţine zone în care se pot da salarii mari.
Creşterea exporturilor reprezintă un semn de revenire doar în parte adevărat. PIB-ul creşte, însă exporturile aduc puţini bani la bugetul de stat şi, indiferent dacă discutăm de produse industriale sau agricole, realizarea acestora are în spate inevitabilele salarii mici.
Dacă tot vorbim de promisiuni, ar fi frumoasă o promisiune prin care companiile ce oferă servicii apreciate şi necesare pieţei să obţină profit în condiţii depline de legalitate. Sigur, nimeni nu poate face o asemenea promisiune.
Ştiu însă o promisiune care s-ar putea realiza: găsirea unor soluţii prin care angajaţii plătiţi „la alb” să simtă un avantaj cert în faţa celor cu venituri „la negru”. Prin 2007 şi 2008, oamenii visau să ia credite de la bănci. Era bine să ai veniturile „la alb”. Dar astăzi prea puţini se mai gândesc la credite.
De asemenea, ar fi extraordinar dacă transportatorii ce alimentează motorină la pompă ar fi încurajaţi în acest demers, atât de costisitor din punct de vedere fiscal, prin returnarea, să spunem, a unei părţi din acciză.
Ştim, există ţări cu fiscalitate mai mare decât România. Dar ţara noastră are o fiscalitate imensă faţă de realităţile economice autohtone.
În aceste condiţii, nu este de mirare că tot mai multe firme de transport, marfă şi persoane aleg să îşi comercializeze serviciile în afara României.
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
