Romania sufera de o grava incompetenta manageriala. Si nu de azi de ieri… In transporturi, una din cheile succesului este organizarea. N-are nici un sens sa vorbim despre masini, de cat de noi si moderne sunt, de cat de eficient sunt conduse, de cat de bine sunt alese traseele, precum si de alte conditii, daca lipsa de organizare este omniprezenta.
Bineinteles ca toate cele enumerate inainte au rostul lor. Comparati o flota Volvo cu una Roman, presupunand ca ar mai putea exista asa ceva. Ganditi-va insa numai ce ar insemna prima flota condusa dupa principiile manageriale ale guvernului Boc si cealalta condusa dupa principiile unui manager de top din transporturile europene sau americane. Normal ca profitul ar fi minim in cazul unei flote compuse din autocamioane Roman, date fiind costurile pe care le implica exploatarea unor asemenea autovehicule extrem de depasite tehnic si moral, dar un manager de top ar fi scapat de mult de acesti dinozauri si abia atunci s-ar cunoaste diferenta dintre un medic veterinar trimis sa miste niste camioane si un specialist adevarat in transporturi.
Alergatura
Ca sa nu vorbim degeaba, am sa va povestesc despre doua situatii pe care le-am trait eu insumi. Lasand la o parte traficul interurban pe care-l prestasem de-a lungul timpului la diversele firme pe unde muncisem pana la venirea in cadrul actualul loc de munca, am cutreierat timp de aproape doua decenii toata tara, iar marele avantaj pe care l-am avut a fost acela ca mi-am stabilit singur itinerariile. Avand experienta unei intreprinderi ca fosta ITA Bucuresti, mi-am stabilit la inceput traseele pe cele mai scurte rute, deci si cele mai economice, insa am constatat destul de repede ca sefii mei directi care se ocupau cu asa ceva, si anume sefii din aprovizionare, care a fost de-a lungul anilor beneficiarul meu aproape permanent, erau mult mai „dastepti”, asa ca i-am lasat pe ei sa faca asa cum ii taie capul si sa vedeti ce-a iesit!
Unul din locurile cele mai „vizitate” de-a lungul anilor de deplasare a fost, si asta v-am mai spus-o si cu alte ocazii, Targu Mures. Au fost perioade in care eram prezent in urbea transilvana patru – cinci zile la rand, venind in Bucuresti numai pentru a ma pregati sa ma reintorc!
Intr-una dintre aceste deplasari, trebuia sa mergem la Turda si apoi „acasa”, adica la Targu Mures, unde aveam o gramada de furnizori pe care ii vizitam regulat, incepand cu Prodcomplex si terminand cu Surubtrade. Pentru ca la vremea respectiva nu se pusese inca problema tahografului, de care eu abia scapasem venind de la ITA, imi construiam cursele in cu totul si cu totul alt mod decat acolo, mai ales ca saptamana de lucru avea cinci zile iar cursele saptamanale insumate aveau de obicei sase, daca nu chiar sapte zile de deplasare. Este de prisos sa va aduc aminte ca tot la vremea respectiva inteligentul cetatean roman ne injura pentru salariile noastre mai mari decat ale unui doctor, care nu-i asa, salveaza vieti si etcetera, dar nici unul nu ne numara kilometrii facuti sau zilele si noptile pierdute. Asta e!
…De obicei, plecam seara pe la ora zece si, cu pauzele de rigoare pentru cafea, mancat sau mers la pascut, dimineata eram la furnizor, in cazul de fata Ceramica Turda. Am dat buna dimineata, am incarcat si-am tulit-o spre Mures, unde aveam de incarcat in mai multe locuri: Azomures, Electromures etc. Cazarea o rezolvam telefonic, de obicei la Conti, unde aveam si parcarea asigurata contra plata. La un moment dat, insa, in urma vizitei domnului Taracila, pe atunci ministru de interne, s-a introdus o restrictie de tonaj de o tona si n-am mai putut patrunde in zona decat per pedes, asa ca ne-am mutat la Tineretului, aproape de Cornisa, dar am pastrat bunele relatii si la vechiul loc de cazare, relatii pe care acum le folosesc atunci cand am chef de plimbare prin Ardeal.
Sa continuam… Am ajuns in Mures, am incarcat, am luat-o spre Reghin, apoi am cotit pe strada spitalelor si, in final, am tras la bordura in fata hotelului Tineretului. Ne-am luat catrafusele si am luat-o spre camera, cand a sunat mobilul. Seful aprovizionarii ne-a intrebat foarte amabil pe mine si pe delegat unde suntem, cum ne simtim, cum e vremea, ce-am mancat, dac- am rezolvat ceva si uite asa, tot ocolind, ne-a spus ca mai trebuie sa mergem o data in Turda, ca se mai ivise ceva dupa ce plecasem, dar pentru ca fusese foarte ocupat nu ne putuse suna mai devreme… Bineinteles ca maine… Pa si auf wiedersehen!
A doua zi ne-am luat picioarele la spinare si am plecat din nou la Turda, am bananait prin oras aproape toata ziua, pe la patru am plecat din nou spre Mures, am ajuns in fata hotelului si scenariul s-a repetat. Nu putem sa mergem si la Cluj? Ba da, putem, da’ a doua zi! Dimineata urmatoare am plecat la Cluj, ne-am facut treaba si ne-am intors din nou la Mures pentru ca acolo aveam toate lucrurile, pe care trebuia sa ni le luam de la hotel. Ma gadeam sa decolez direct la Sibiu, la varul meu, unde aveam si loc de parcare, si casa, si masa, si tot ce doream. Ntzz!… Pe la Ludus, ne-a sunat din nou seful nostru si ne-a trasat ca sarcina pentru a doua zi sa mergem la Bistrita. Daca-i ordin, cu placere… A doua zi am tras o fuga pana la Sancraiu de Mures, unde IRE-ul avea autobaza, am alimentat, pentru ca nu mai aveam motorina si de acolo, viteza la Bistrita!
Dupa ce am luat si niste colaci de conductor de la IPROEB am plecat spre Mures, tot pandind cu coada ochiului telefonul mobil, pentru care simteam o aversiune din ce in ce mai mare si pe care l-as fi aruncat cu draga inima pe fereastra, dar nu ma lasau cei vreo doua sute de dolari pe care ii cheltuisem ca sa-l cumpar…
Bineinteles ca nenorocirea aia numita mijloc de comunicare a inceput sa sune pe la Teaca, era tot seful nostru cel iubit, care ne intreba daca nu putem sa ajungem si la Dej, ca vorbeste el cu cineva, ca or sa ne astepte, ca la, la, la, ca lu, lu, lu si tot asa… Pana sa zic eu ceva, delegatul a facut o criza de nervi, iar cursa de Dej a ramas pentru saptamana viitoare, cand am ajuns la Iasi si pe urma la Carei, dar asta este o cu totul si cu totul alta poveste…
Nu va mai fac socoteala kilometrilor facuti degeaba sau a banilor de diurna si cazare. Va las pe dumneavoastra s-o faceti!…
A doua situatie…
Poate credeti ca mult trambitata privatizare a schimbat ceva in ordinea lucrurilor! Eroare! Vinerea trecuta am fost de serviciu la domiciliu, conform unui obicei impamantenit la noi in firma de cand luminata minte a staffului nostru a desfiintat dispeceratul. Pe la zece noaptea, a sunat telefonul si-am tulit-o la munca. Normal ca am tulit-o cu masina mea, ca traim vremuri grele si firma, saraca, nu isi permite sa-si aduca angajatii de care are nevoie de acasa! Cui nu-i place e liber sa plece! Mie, unul, nu prea imi place si chiar am vrut sa plec la prima disponibilizare, cand au plecat cam toate leprele cu cate cel putin 20.000 de lei, dar domnii nostrii sefi au zis ca asa de tare ne iubesc si au nevoie de noi sa termine Baneasa si Tunariul, incat nici nu se gandesc sa ne dea drumul! Bineinteles ca acum se uita la noi chioras, ne cauta nod in papura si ne tot canta aria aia cu „voi nu prea munciti!” Asta pana dau pe foc baietii veseli din Ferentari, Rahova, Colentina, Andronache etc…
Cum va spuneam mai devreme, mi-am facut datoria, am ajuns in Ferentari pe o strada numita Muntii Carpati si am schimbat un transformator de 250 kva, care luase foc, expandase tot uleiul din cuva, iar ce ramasese arsese pana se transformase in funingine. Pe la trei dimineata, am plecat de acolo, am asteptat sa ni se dea liber de catre cei de la Enel si, pe la cinci dimineata, sambata, am plecat acasa. Duminica, pe la ora 13, ne-au chemat din nou, tot acolo, in aceeasi formatie, ca nu cumva sa ne uitam obiceiurile. Numai ca acum era zi si locul era plin de „discriminati pe criterii etnice”, care ne asteptau ca pe un cires copt, fiecare asezat in caruta proprie, fabricata in general in Germania, de catre BMW, Mercedes sau Audi. Ne-am facut treaba, cu atentie sporita de data asta si cu lacatele pe usa, intrucat, in avantul lor spre cunoastere, multi dintre locuitorii zonei voiau sa ne exploreze cabinele si cam toti voiau sa plece acasa cu suveniruri. De cateva ori, unii chiar au reusit, astfel, unui coleg al meu, macaragiu, i-au disparut la un semafor din zona, calele. Amintiri, ce vreti… A gasit „amintirile” cu politia, la un centru de colectare a fierului vechi…
… Transformatorul pe care l-am dus a doua oara este si acum acolo, insa nu pot sa bag mana-n foc ca va mai rezista mult timp. Zona este plina de vile si de aparate de aer conditionat si vine vara… Cateva zile mai tarziu, pentru a dovedi natiei ca la noi Enel-ul munceste si investeste, s-a facut cu ajutorul televiziunilor o demonstratie publicitara despre cum se schimba transformatorii si cat de eficient este furnizorul oficial de curent electric al bucurestenilor in relatia sa cu publicul. Multi “vede”, putini “cunoaste”!
Va pup! Cooperativa munca in zadar traieste si prospera!
Laurentiu MIREA
Sofer Electrica
14-20 martie 2010
