Marea problemă a economiei româneşti este lipsa capitalului în circulație. Cei care au supraviețuit anilor tumultuoși începând din 2009 sunt în continuare reticenți în a acorda credite comerciale, analizele de risc ale băncilor pentru acordarea de credite au devenit din ce în ce mai complexe și sofisticate, ceea ce face ca tot mai puțini jucători de pe piață sa aibă acces la surse de finanțare, afirmă Dorin Petcu (foto), Partener al Ţuca, Zbârcea&Asociaţii (TZA Insolvenţă) S.P.R.L., într-un interviu pentru KeysFin, pe care îl publicăm integral.
Potrivit omului de afaceri, ieşirea din acest cerc vicios ar putea avea loc prin lansarea unui număr mai mare de proiecte finanțate din bani publici, afaceri care ar putea să descătușeze pe orizontală și verticală blocajul financiar existent.
“Insolvența a ajuns un adevărat sport național în România. Asociația Oamenilor de Afaceri a sesizat, în nenumărate rânduri, că folosindu-se de acest instrument, multe dintre firme blochează practic relațiile de business. Cum vedeţi această situaţie?
DORIN PETCU: Insolvența nu este un fenomen care rezidă doar prin efectele sale, ci și prin cauzele care o determină. Nu credem că numărul mare de insolvențe înregistrat este cauzat de legislația permisivă și nu putem aprecia dacă factorul declanșator a fost evitarea plății obligațiilor fiscale sau către furnizori ori creditorii bancari. Numărul mare de proceduri deschise este rezultatul stării precare a economiei, pe de o parte, dar și al inabilității ori imposibilității antreprenorilor de a se adapta noului climat economic. Scopul ultim al unei afaceri este de a produce profit nu pierderi. Nimeni nu investește în propriul eșec.
Cu siguranța există debitori, dar și creditori care abuzează de prevederile legii. Sunt debitori care aleg calea insolvenței înainte de a încerca să se restructureze sau care-și declară insolvența și reorganizarea doar pentru a scăpa de executări silite nedorite, civile sau fiscale, deși în ansamblu, debitorul nu se afla în stare de insolvență. La fel cum anumiți creditori aleg direct calea promovării unei cereri introductive pentru deschiderea insolvenței, fără să fi făcut nicio altă diligență prealabilă în sensul recuperării creanțelor lor ori care cer insolvența unor debitori în scop șicanator. O sancționare mai aspră a unor astfel de comportamente ar putea reduce numărul procedurilor declanșate, deși este de remarcat faptul că, din totalul procedurilor deschise, cele rezultate din astfel de practici este totuși unul foarte mic.
Dintr-o perspectivă practică, insolvența nu este doar un demers prin care creditorii urmăresc recuperarea creanțelor lor, dar și o modalitate de protecție a debitorului aflat în dificultate financiară în sensul realizării unui plan de reorganizare care să permită plata creanțelor și reinserția acestuia în circuitul economic normal. Prin procedura insolvenței, debitorul nu doar își poate salva afacerea, dar creditorii își pot recupera o mai mare parte a creanței lor.
De ce trebuie să privim insolvența ca pe ceva rău pentru economie? Din contră, insolvența este modalitatea prin care economia scapă de corpurile bolnave incurabil, le însănătoșește pe cele tratabile și reintroduce în circuitul economic resurse valoroase (terenuri, utilaje, active necorporale, etc.).
De altfel, prin legislația insolvenței nu trebuie să se limiteze accesul la această formă de protecție sau la posibilitatea participării concursuale a creditorilor la îndestularea creanțelor lor. Limitarea accesului la procedură nu poate decât să prejudicieze și mai mult creditorii și debitorii deopotrivă lipsindu-i, fără a pune altceva în loc, de un instrument de lucru esențial și firesc într-o economie de piață. Nume mari în piață au utilizat procedura insolvenței pentru a se reorganiza și adapta unui nou climat economic. Amintim exemple precum Chrysler sau General Motors. Insolvența poate fi un foarte bun instrument de relansare a unei afaceri care pe termen lung poate produce mult mai multe beneficii decât lichidarea imediată unei afaceri aflate în dificultate.
În ce măsură declararea insolvenței afectează o companie din prisma relațiilor cu partenerii de afaceri?
DORIN PETCU: În relațiile de afaceri în general, dar în mod particular în cele care presupun acordarea unui credit, fie el comercial sau financiar, bazele ar trebui să se circumscrie în jurul a trei principii esențiale, piloni ai încrederii finanțatorului în entitatea finanțată, respectiv:
• caracterul entității împrumutate, reprezentat de suma experienței și pregătirii profesionale a echipei manageriale a acesteia, coroborată cu comportamentele anterioare;
• capacitatea entității împrumutate de a produce fluxuri de numerar suficiente pentru a acoperi serviciul datoriei;
• garanțiile pe care entitatea finanțată le oferă finanțatorului pentru plata la termen a obligațiilor financiare.
În situația deschiderii procedurii insolvenței, cel puțin primele două dintre acestea principial sunt dramatic erodate, iar într-o eventuală procedură de faliment, chiar și al treilea.
Dacă pe lângă această erodare a încrederii în societatea aflată în insolvență, adăugăm și durata propriu-zisă a procedurilor, este ușor de înțeles reticența mediului de afaceri în general atunci când se confruntă cu o nouă procedură de insolvență.
Care este durata medie a insolvenței unei companii din România?
DORIN PETCU: Este dificil de apreciat durata medie a unei asemenea proceduri. Sunt proceduri de insolvență în formă simplificată (faliment) care s-au închis în mai puțin de șase luni, în vreme ce altele au depășit un deceniu ca întindere.
Din această perspectivă, este salutară limitarea perioadei de observație la 12 luni prin noua lege privind procedurile de prevenție a insolvenței și de insolvență. Din păcate, măsura se aplică doar la procedurile nou deschise.
Care ar fi profilul firmei care intră în insolvență? Putem vorbi de companii predispuse la această situație?
DORIN PETCU: Având în vedere numărul mare al procedurilor de insolvență, nu cred că putem discuta de un profil particular. Insolvența este definită de lege și practic orice societate comercială care se află în stare de insolvență, așa cum este ea definită, are obligația legală să ceară deschiderea procedurii. Astfel, putem aprecia că profilul firmei care intră în insolvență este dat tocmai de aceste prevederi ale legii.
Desigur, sunt firme care ajung în stare de insolvență din cauza unei conjuncturi economice nefavorabile, iar altele pe fondul unor decizii manageriale greșite, cum ar fi spre exemplu supra-îndatorarea sau demararea unui program investițional neinspirat. Aceste situații, deși mai vizibile în ultimii ani, sunt în fapt un fenomen continuu, firmele trecând după înființare prin procese continue de dezvoltare a afacerii, de restructurare sau lichidare.
Astfel, intrarea de noi firme în mediul economic, precum și restructurarea la condițiile dinamice ale mediului de afaceri modern, dar și ieșirea unora de pe piață în mod natural sunt fenomene firești în orice economie. Incidența acestor fenomene poate să fie dezechilibrată în sensul în care în anii de dezvoltare economică vom avea un număr de înființări de firme superior celor care se închid, iar în anii de contracție economică, fenomenul va fi invers.
Cum se pot proteja oamenii de afaceri de riscul insolvenței?
DORIN PETCU: Protecția afacerii din perspectiva riscului insolvenței trebuie privită din două direcții de analiză.
Prima direcție de analiză este cea legată de mediul intern al organizației, analiză axată pe reliefarea punctelor tari și slabe ale acesteia și oferind astfel indiciile cu privire la modalitățile de reorganizare și restructurare la care trebuie să recurgă societatea pentru a funcționa optim din perspectiva fluxurilor și a procedurilor interne. De exemplu, orice societate trebuie să evite dependența de un furnizor sau de un client, întrucât riscurile asociate acestuia îl vor implica direct, inclusiv o eventuală procedură a insolvenței.
A doua direcție de analiză este mediul extern imediat al societății, un mediu tangibil și uneori ușor confundabil chiar cu mediul intern al acesteia. Informațiile din acest mediu ne arată unde este piața produselor și serviciilor oferite de societate, care este comportamentul concurenței, dar și al principalilor participați pe această piață. Informațiile de aici ar trebui să ofere indicii cu privire la politicile comerciale, la strategiile de dezvoltare și consolidare a pieței sau produselor și serviciilor comercializate.
Coroborat cu cele de mai sus, informațiile din mediul extern de natura factorilor politici, economici, sociali, tehnologici, legislativi și de mediu pot fi esențiale în a aprecia soliditatea sau fragilitatea mediului economic general, dar și poziția societății pe piața specifică în care operează.
Nu în ultimul rând, evaluarea corectă a posibilităților investiționale și de dezvoltare ale societății și un grad adecvat de îndatorare ar trebui să fie măsuri firești în evitarea ajungerii în stare de insolvență.
Care sunt pașii care trebuie urmați de o firmă care se află în postura de a fi necesar să se protejeze în fața creditorilor?
DORIN PETCU: Întotdeauna au fost de apreciat firmele care, prin monitorizarea continuă a riscurilor, au reușit să anticipeze situațiile în care, nemaifăcând față plăților curente, au apelat la restructurarea activității într-o procedură în afara instanței.
Cu toate acestea, există riscul ca în situații economice speciale, cum au fost spre exemplu anii de criză economică severă de după 2009, chiar firme diligente să întâmpine serioase dificultăți financiare și să fie necesară restructurarea acestora.
Ideea de restructurare este în general percepută ca fiind un proces de remediere, de îndreptare a unei activităţi economice care se desfăşoară cu dificultate. Restructurarea, însă, este o etapă firească în activitatea oricărei societăţii. Planuri de restructurare se concep atât în etapele de creştere, cât şi în cele de contracţie ale activităţii economice. Programarea unor investiţii fără restructurarea activităţilor conexe, precum şi alocarea resurselor în viitor la nivelul programat, şi aici vorbim nu doar de resurse băneşti, ci şi de revizuirea necesarului de resurse umane şi logistice, precum şi o programare a activităților viitoare corespunzătoare fac de asemenea obiectul unui plan de restructurare operaţională.
Unul din motivele pentru care am întâlnit deseori societăţi aflate în dificultate financiară şi care au cerut protecţia legii insolvenţei a fost tocmai dezvoltarea unor facilităţi de producţie cu tehnologie de ultimă generaţie, în general finanţate cu surse atrase prin credite bancare sau contracte de leasing. Noile capacităţi de producţie, chiar dacă au ajuns să fie puse în funcţiune, s-au dovedit prea mari pentru a fi utilizate la capacitate maximă astfel încât să acopere cererea existentă, mai ales în condiţiile contractării pieţei, astfel încât societatea profitabilă de la începutul proiectului, nu a mai reuşit să atingă pragul de rentabilitate după realizarea acestuia. O planificare corespunzătoare a proiectului ar fi trebuit să adreseze un astfel de risc, iar manifestarea acestuia a dus companiile respective în stare de insolvenţă.
În astfel de situaţii apare necesitatea restructurării financiare, restructurare în care creditorii au un cuvânt de spus şi cel mai des acest lucru se întâmplă în cadrul procedurii insolvenţei prin intermediul reorganizării judiciare.
Noua lege privind procedurile de prevenţie a insolvenţei şi de insolvenţă ne conferă astfel un cadru legal mai echilibrat în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile debitoarei şi ale creditorilor conferite de aceasta, dar are şi suficiente limite care nu au fost adresate de legiuitor.
Nu există o soluție globală, un panaceu universal, care să conducă la soluții certe, prin aplicarea la fiecare caz în parte. Prin procedura reglementată de lege sunt stabiliți pașii și termenele procedurale, societatea aflată în stare de insolvență având obligația formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că, fără capitaluri care să susțină activitatea curentă și fără un management de restructurare profesionist este puțin probabil să discutăm despre o restructurare în cadrul procedurii insolvenței.
Cum ați caracteriza situația mediului de afaceri din România, privită din prisma obligațiilor de plată? La ce nivel putem estima blocajul financiar (valoare, durată în timp)?
DORIN PETCU: Termenele de plată sunt reglementate legal sau contractual. Din această perspectivă, există cadrul legal prin care orice creditor își poate urmări creanțele sale și poate iniția măsuri executorii în sensul satisfacerii acestora, chiar și prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței. Problema pe care o identificăm în acest moment este lipsa capitalului în circulație, ceea ce face ca nevoia de credit, fie chiar și doar credit comercial, să fie din ce în ce mai mare.
Practic este un cerc vicios. Cei care au supraviețuit anilor tumultuoși începând din 2009 sunt în continuare reticenți în a acorda credite comerciale, analizele de risc ale băncilor pentru acordarea de credite au devenit din ce în ce mai complexe și sofisticate, ceea ce face ca tot mai puțini jucători de pe piață sa aibă acces la surse de finanțare.
Probabil că un număr mai mare de proiecte finanțate din bani publici, executate și achitate în termenii contractați ar putea să descătușeze pe orizontală și verticală blocajul financiar existent.
Care credeți că sunt măsurile legislative sau administrative pe care statul ar trebui să le ia pentru a preîntâmpina și, după caz, a limita fenomenul insolvenței?
DORIN PETCU: Insolvența sub cele două forme ale sale, reorganizare și faliment, nu este altceva decât un sistem de vindecare sau de curățare a mediului economic în structura sa. Astfel, prin reorganizare se asigură reintegrarea unor firme în mediul economic normal și eliberarea acestora de balastul inutil, cum ar fi spre exemplu renunțarea la activitățile neprofitabile, renunțarea la tehnologii prea scumpe din perspectiva costurilor de operare, externalizarea unor activități sau restrângerea activității la nivelul la care piața îl poate susține.
De asemenea, prin faliment se asigură reintegrarea în mediul de afaceri a unor active pentru care s-au consumat resurse la momentul creării și achiziționării lor, astfel încât respectivele active pot să fie utilizate pentru scopul pentru care au fost generate sau într-o altă activitate economică compatibilă.
Cu alte cuvinte, restrângerea accesului la această procedură prin măsuri legislative sau administrative nu este în folosul niciuneia dintre părți, întrucât nu face altceva decât să țină active toxice în mediul economic, ceea ce riscă să genereze un efect de „bulgăre de zăpadă” care să contamineze economia într-o măsură mai mare decât prin deschiderea procedurii de insolvență.
Existența acestui instrument de vindecare sau de eliminare din economie a componentelor în suferință este firească într-o economie funcțională”.
