Mobilizarea exemplară a autorităţile muntenegrene pentru salvarea românilor căzuţi cu autocarul în prăpastie, în cumplitul accident de duminică seara, a stârnit un val de simpatie în rândul tuturor românilor, dar şi demnitarii noştri şi-au scos pălăria în faţa omeniei native a acestui popor. Şi nu putem să nu amintim că operaţiunile extrem de dificile de ridicare a tărgilor cu răniţi, pe corzi de alpinism, până la şoseaua aflată la 40 de metri deasupra hăului, se desfăşurau în timp ce ministrul nostru de Externe juca fotbal la Cupa MAE iar premierul Ponta baschet, la “3 cu 3” în Piaţa Constituţiei – competiţii la care, evident, ambii au fost declaraţi câştigători.
Este însă de admirat şi spiritul tipic iugoslav de care au dat dovadă oamenii simpli muntenegreni, care locuiesc în zona canionului unde s-a produs accidentul. Ei au sărit în ajutor imediat cum au aflat de cumplitul eveniment. Au venit de acasă pregătiţi cu frânghii şi au coborât în râpă să le dea primul ajutor supravieţuitorilor.
Sunt deja recunoscuţi pentru inima lor, pentru că, în urmă cu ceva ani, au salvat mai mulţi copii ce căzuseră cu autocarul într-o râpă, în aceeaşi zonă.
Sau poate că sunt aşa din cauza mult prea deselor cruci aflate pe şosea, care îi fac să se simtă vinovaţi pentru relieful periculos, deşi spectaculos, pe care îl oferă ţara lor turiştilor. Canionul este, ca lungime, primul din Europa (80 km) şi al doilea din lume, după Arizona (SUA), fiind străjuit de un perete stâncos ce ajunge şi la 1.300 de metri altitudine. Zona în care s-a produs accidentul se numeşte Grlo (gât, în româneşte) şi se află la 30 de km de Podgorica.
Însă şi muntenegreni din alte zone, aflaţi în trecere, au oprit maşina, şi-au lăsat baltă treburile şi au dus cu propriul automobil, la camera de gardă, primele victime salvate. Până la venirea ambulanţelor, o parte dintre răniţi se aflau deja la spital.
În imaginile difuzate de televiziunile din România luni seara, ministrul Corlăţean apare la căpătâiul unei femei aflate pe patul de spital, care îi spune că nu a adus-o salvarea, ci o maşină particulară.
Au venit apoi la locul accidentului trupe speciale de salvatori, precum şi alpinişti, care au ridicat, pe corzi, tărgile cu răniţii mai grav şi, ulterior, trupurile neînsufleţite. Operaţiunea a durat duminică până târziu în noapte, fiind supravegheată la faţa locului de ministrul muntenegrean de Interne.
În noapte, la spitalul din Podgorica s-a făcut o coadă de peste 100 de muntenegreni veniţi să doneze sânge. Nu conta că a doua zi se duceau la serviciu, au stat până târziu să le vină rândul să dăruiască un pic din viaţa lor semenilor. Dimineaţa şi la prânz, s-au interesat de starea de sănătate a românilor.
La spital au venit să-i încurajeze pe românii răniţi atât premierul Republicii Muntenegru, cât şi ministrul de Externe, luni dimineaţa. Ministrul nostru, Titus Corlăţean, mai întâi s-a dus la Luxemburg şi abia apoi s-a deşteptat că este mai potrivit să lase reuniunea de acolo şi să vină la Podgorica. Nu de alta, dar ar fi dat dovadă de un cinism crunt, plus că l-ar fi întrebat toţi diplomaţii despre starea răniţilor, iar el ar fi dat din colţ în colţ.
Poate că oamenii din Muntenegru sunt aşa de inimoşi pentru că le-a lăsat urme adânci războiul prin care au trecut în perioada 1991-1995, când a început sângeroasa destrămare a Iugoslaviei. Ei ştiu ce înseamnă rănile, transfuziile, primul ajutor – supravieţuirea, în general. Sau poate că pur şi simplu aşa sunt ei, mai oameni decât alţii.
Trebuie amintit că Muntenegru, după ce s-a dezlipit de Serbia, în 2006, a rămas un stat atât de mic încât populaţia abia atinge numărul locuitorilor dintr-un sector şi jumătate al Bucureştilor: 625.000. Iar capitala Podgorica are puţin peste 123.000 de suflete. Dar toate mari.
Magda SEVERIN
Nu exista cuvinte pentru a caracteriza atitutdinea muntenegrenilor, mai ales ca trebuie sa ne amintim-chiar trebuie!-de atittudinea Romaniei in timpul razboiului americano-yugoslav cind autoritatile romanesti au permis bombardarea tarii vecine( fosta si inca nedezmembrata, pe atunci ,Yugoslavie) ,permitind avioanelor NATO(vorba vine pentru ca erau americani toata ziua!)sa decoleze de la Timisoara.Ce sens are sa amintim atitudinea oficialilor romani in aceasta situatie? Cind anume in istoria noastra , mai recenta sau mai indepartata, oamenii politici romani au manifestat compasiune pentru conationalii lor? Cind anume s-au interesat cu ei? Cind anume le-au facut vreun bine daca acest bine nu le aducea mai intii lor personal un beneficiu, dupa care bineinteles ca se impaunau cu respectivul bine pina te ingretosau.In primul rind cred ca ar trebui sa ne cerem scuze publice pentru atitudinea noastra dintre anii 91-95 si abia dupa aceea sa facem ceva in legatura cu acest accident. In primul rind victimele, pe urma ranitii si pe urma cei ramasi in urma lor.Clemenceau spunea ca in fata poporului roman isi scoate palaria iar in fata conducatorilor acestui popor si-o pune la loc. Avea dreptate! Desi peste cuvintele acestui mare om politic francez a trecut aproape un secol trebuie sa constat cu tristete ca nimic nu s-a schimbat in Romanica noastra! . Noroc ca acesti admirabili muntenegreni au destul suflet pentru a mai darui si altora care doar fac parada ca ar poseda asa ceva si asta numai atunci cind sint filmati! La buna vedere !
“ar trebui sa ne cerem scuze publice pentru atitudinea noastra dintre anii 91-95”
Aveţi perfectă dreptate. Deşi nu românii au decis atunci, ci conducerea ţării. Dar istoria nu iartă. Ne iartă, iată, oamenii care au înţeles.