Într-o simplă căutare pe internet, descoperim că vocea normală, într-o conversație umană, se încadrează între 40 și 50 de decibeli. Un ciocan pneumatic, pe de altă parte, depășește pragul de 90 decibeli și, probabil, cu toții am auzit (chiar și din depărtare) un astfel de zgomot… Având aceste informații, îmi permit să vă întreb: ce zgomot vă place mai mult?
Rostim, în fiecare zi a vieții noastre, mai multe sau mai puține cuvinte, transmitem și primim informații, încercăm sa rezolvăm probleme și, poate, să facem lumea un loc mai bun… fără să ne gândim la decibelii care ne ajută.
Oameni și animale
Copiii care încă nu știu să vorbească reușesc să transmită informații prin nivelul decibelilor țipetelor, întrucât altă modalitate nu cunosc. Totuși, când reușesc să învețe suficiente cuvinte încât să transmită părinților dacă și ce îi deranjează, putem spune că au trecut un prag important în drumul evoluției. Pe scurt, reducerea nivelului de decibeli folosiți ne avansează puțin pe scara evoluției.
Majoritatea comunicării între oameni este verbală, adică prin decibeli. Chiar dacă variem nivelul decibelilor, pentru a da o importanță sau nuanță unor cuvinte, nu ne bucurăm când trebuie să ridicăm foarte mult limita superioară, pentru a ne face înțeleși; dar ne dăm seama când și de ce o facem?
Probleme
În viața de zi cu zi, întâmpinăm situații diverse, atât acasă cât și la muncă. Unele ne provoacă sentimente plăcute și afișăm diverse tipuri de zâmbete, altele poate că ne provoacă stres și vrem cumva să îl eliminăm. Logica ne arată sursa stresului, iar prima reacție ar fi să folosim vocea pentru a o elimina. Ce facem când nu reușim? Simplu: repetăm ridicând nivelul decibelilor, poate adăugând unul – două cuvinte „specifice” respectivei situații. Dar dacă nici așa nu reușim, nu cumva repetăm a 3-a oară, dar cu și mai mulți decibeli?
În afara situațiilor în care zgomotul de fond (sau provocat de mediul în care trebuie să comunicam) este destul de puternic și singura variantă pentru a transmite informațiile este creșterea decibelilor, restul depășirilor limitei de 50 dB rămân nejustificate; mai mult, pot provoca sentimente de frustrare, anxietate sau, chiar, furie destinatarilor. Poate că ne amintim un moment similar trăit în urmă cu ceva vreme, iar justificarea că „am meritat-o” o simțim insuficientă versus furia trăită…
Dar de ce o facem și noi, la rândul nostru?
Doar din poziția „observatorului”, aș putea să identific câteva motive:
- Am senzația că interlocutorul îmi ignoră cuvintele și mă simt furios.
- Am senzația că interlocutorul nu a auzit de prima dată și, fiind puțin furios, mă simt dator să repet.
- Am senzația că interlocutorul nu va reacționa „de vorbă bună” și îmi folosesc autoritatea prin decibeli.
- Am senzația că restul oamenilor care vor auzi că ridic vocea îmi vor respecta autoritatea și mă vor recunoaște ca ș
- Dacă interlocutorul este, cumva, șeful meu, mai bine mă abț..
Cum as putea, totuși, să reacționez altfel?
M-aș bucura dacă prima dată aș accepta că și eu mai urlu din când în când; negarea cu vehemență oprește orice șansă de evoluție și ne va ține blocați în nivelul prezent până la adânci bătrâneți… sau până vom fi înlocuiți (mult mai probabil, în economia prezentă). Dacă reușesc să înțeleg că extra-decibelii fac mult mai mult rău decât bine, pot să îmi îndrept atenția spre sursele posibile pentru exagerări. La ce mă gândesc mai exact?
Poate că varianta mea nu este singura funcțională și poate că alte variante sunt chiar mai bune decât ale mele… nu ar fi chiar imposibil, nu? Adică nu sunt singurul om care știe ce trebuie făcut într-un anumit moment în situația noastră; cei din jurul meu, care, probabil, sunt implicați zi de zi în acea activitate, știu mult mai bine ce ar trebui făcut, însă nu reușesc să-și exprime ideile/sugestiile, din diverse motive (frica de responsabilitate, rușine de a vorbi direct, lipsa implicării etc.). Notez ca primă posibilitate „există alte metode mai bune decât a mea.”
Cumva colegii mei (implicit, cel căruia intenționez să mă adresez) cunosc problema de fond care mie îmi provoacă stres? Le-o fi spus cineva? Dacă oamenii habar nu au ce s-a întâmplat, vor avea convingerea că este corect ceea ce au făcut și, în cele din urmă, rezultatele vor veni. Cred că la fel funcționez și eu: atâta vreme cât șeful meu nu îmi corectează nicio acțiune și nu mă informează că este ceva din ceea ce am făcut care nu a funcționat, presupun (pe buna dreptate) că am făcut bine. Aș spune că a doua posibilitate este „oamenii neinformați sunt nevinovați.”
Când simțim valul furiei depășindu-ne, experimentăm acea „îngustare a vizibilității” și avem tendința sa vedem un vinovat în oricine. Mai mult, acționăm conduși de impuls și, în multe cazuri, „atacăm” un nevinovat… chiar dacă el încearcă, foarte calm și responsabil, să ne explice că nu de la el a pornit situația generatoare de stres. A treia situație ar fi bine să fie „vinovatul este cel pe care-l văd, nu cel care a greșit.”
Nu în ultimul rând, istoricul unor anume colegi aproape că ne arată cine va greși în viitorul apropiat și, prin urmare, din cauza cui vom fi iar furioși și vom depăși limita de 50 dB… Obișnuința are tendința să ne întunece judecata și să ne conducă într-o direcție greșită, în mai puțin de o secundă. Aici se poate spune că „repetiția greșelilor ne indică un om incapabil.”
Fiecare dintre noi mai putem identifica situații diferite, însă cele 4 de mai sus aduc 4 modalități de combatere care cred că pot funcționa aproape peste tot.
Cine începe?
Eu. Eu aș vrea sa încep să schimb ceva în comportamentul meu, astfel încât și colegii mei să schimbe ceva în comportamentul lor, iar, peste ceva timp, cu toții să avem o atmosferă de lucru frumoasă, în care toți să fim bucuroși că venim la muncă. Dar ce anume sa fac?
Atunci când simt că furia îmi crește exponențial și că „nu mai pot”, aș vrea să fac stânga-mprejur și să îmi iau 2-3 minute de respirație singur, fără „sfaturile” nimănui. Dacă mă gândesc logic și fără nervi, îmi dau seama că pot să îmi adaptez reacția la situația de fapt și nu la nervii mei.
Daca nu aveți idee ce să faceți în cele 4 situații de mai sus, uitați ce spun eu.
Există alte metode mai bune decât a mea:
- strâng din dinți și nu spun soluția mea;
- întreb colegii ce sugestii au;
- îi rog să evalueze fiecare sugestie primită;
- dacă nici una nu pare să funcționeze, atunci o prezint și pe a mea.
Oamenii neinformați sunt nevinovați:
- întreb colegii dacă știu ce s-a întâmplat;
- în cazul în care nu știu, le explic cât pot eu de calm care este problema;
- în cazul în care știu, îi întreb dacă în opinia lor vina le aparține;
– în cazul în care nu au înțeles, caut să le dau cat mai multe informații care să îi ajute să înțeleagă.
Vinovatul este cel pe care-l văd, nu cel care a greșit:
- întreb colegii dacă știu cine a acționat greșit;
- în cazul în care nu știu, încerc să aflu, împreună cu ei (fără să fiu fixat în convingerea mea);
– în cazul în care știu, poate este mai bine ca ei să acționeze pentru a corecta și pentru a elimina cauza.
Repetiția greșelilor ne indică un om incapabil:
- întreb colegul „vinovat” dacă și-a dat seama că a greșit;
- dacă nu și-a dat seama, poate că este mai bine să îl înlocuiesc sau să îi reduc responsabilitățile (având în vedere că nu este la prima greșeală);
- dacă și-a dat seama și și-a însușit lecția, pot să îl consider puțin mai valoros (analizând mai departe costul total al greșelilor lui).
Situațiile și rezolvările de mai sus vin în urma experiențelor proprii și sunt subiecte de îmbunătățire. Fiecare dintre noi ne lovim de diverse probleme în activitate și alegem dacă ne eliberăm furia (prin folosirea decibelilor și nu numai) sau încercăm să o evităm, pentru a ne face viața mai bună (atât la serviciu, cât și acasă). Fiind oameni, ne permitem să greșim, însă, o dată conștientizată o greșeală, ar fi bine să facem ceva pentru a nu o mai repeta.
Sunt convins că mulți dintre noi am reușit să nu depășim limita de 50 dB decât în cazuri fericite… și vrem să continuăm așa.
Paul NIȚĂ
Site Director ID Logistics
pnita@id-logistics.com
