Acum, înaintea celui de-al 3-lea episod din acea parte a vieții mele tatuată cu ba amarul, ba dulcele miros de motorină, este momentul sa va destăinui ceva: nici un cuvânt (adică poate câteva, pe ici pe colo, unde se nimerește…) nu este scris pentru a povățui pe cineva ce trebuie să facă pentru a vinde semiremorci. Prea diferite au fost timpurile, prea diferiți oamenii întâlniți și toate prea la întâmplare, fără o strategie clară dinainte sau în amănunt stabilită cu superiorii mei au fost întâmplările, precum cea despre care vă voi povesti astăzi.
Chiar dacă au fost la baza unui mai mic sau mai mare succes, iar o parte dintre ele doar rezultatul unor coincidente fericite, altele sunt poveștile pe care le scrie viața și pe care le dedică acelora care cred în ele. Una dintre cele mai frumoase am trăit-o în… Uniunea Sovietică, aceea cu secera și ciocanul pe steag și cu Lenin în mausoleul din Piața Roșie.
Gigantul Sovtransavto
Printre firmele care mai efectuau transporturi pentru cisternele vândute de Bernd Hoffmann în Iran, se afla, pe lângă Somat și Hungarocamion, și marea companie Sovtransavto, din URSS. Țin minte că veneau șoferi, în majoritate de la filiala din Chișinău, din Moldova (pe atunci, o fidelă republică sovietică), care mai rupeau câteva cuvinte românești, învățate de la bunici. Bine dispuși că se făceau înțeleși pe la firma noastră și tratați cum se cuvine, cu vodcă din belșug, seara, mai povesteau cate ceva despre Sovtransavto, ce fel de camioane și semiremorci au, pe unde sunt filialele din teritoriu și cum îi cheamă pe șefi. A fost unicul bagaj de cunoștințe cu care l-am convins pe Hoffmann să-mi cumpere un bilet de avion și să-mi facă rost (cu relațiile lui) de o viză.
Se pare că, pentru cineva, data aleasă nu a fost de bun augur. Am ajuns la Moscova pe 9 februarie 1984, data la care a murit Yuri Andropov, succesorul lui Brejnev la șefia partidului și statului sovietic. Deci, doliu național pentru următoarele 3-4 zile, toate firmele închise, restaurantele de asemenea, și mare înghesuiala în Piața Roșie. Am trecut pe la Sovtransavto, am lăsat o scrisoare de introducere la un portar beat turtă, în care mă prezentam cine sunt și comunicam că sunt cazat la hotelul Cosmos (pe vremea aceea, doar 3 hoteluri din Moscova erau pregătite și „dotate” pentru străini. Cunoașteți bancul? Întrebare la Radio Erevan: „de ce nu este permis sa uzi florile din camera ta de hotel?” Răspuns: „pentru ca sunt Philips!”). Se pare ca mesajul a ajuns, totuși, unde trebuia, pentru că, după 3 zile, am primit, la rândul meu, un mesaj de la Sovtransavto să fiu acolo în ziua următoare, la ora 10.
Director general era un tovarăș Tatașvili, un gruzin de dimensiuni impresionante, foarte mare fan al coniacului natal din Gruzia și, totodată și client dedicat. M-a primit în biroul lui, mobilat, desigur, nu cu ruble din salariu, și asistat de o translatoare a cărei ținuta lăsa să se întrevadă că era „de serviciu” și după orele obligatorii. Încet, încet, pe lângă glumele și poveștile de rigoare, am băut împreuna și un păhărel, în memoria defunctului. Am aflat că au, în total, peste 20.000 de camioane, din care cam 3.000 sunt angajate în transportul internațional, către sau din Europa. Și, in ultima lor ședință, au stabilit ca, pe viitor, să nu mai folosească semiremorci frigorifice de producție sovietică, vehicule care, după numai un an-doi de exploatare, cântăresc cu o tonă mai mult decât cele noi, din cauza apei care a pătruns în izolație. La ora actuală, sunt în căutarea unei finanțări deștepte, pentru că încasările lor în valută nu permit o plata în cash. Mă anunța el când să vin din nou.
Încă o dată „fatidică”… pentru unii
Și m-a anunțat. Am aterizat la Moscova pe 10 martie 1985, ce fatal, ziua în care… a murit Cernenko, urmașul lui Andropov, care era urmașul lui Brejnev, care… Nimeni nu bănuia, atunci, că numirea lui Gorbaciov imediat după înmormântare avea să fie clopoțelul care anunța sfârșitul Uniunii Sovietice și al întregului bloc comunist din Europa.
După alte 3 zile de plimbare prin Moscova, am fost primit la Sovtransavto de Serghei Nizov. Vicepreședinte și format dintr-un total alt aluat decât Tatașvili, un gentleman ca la carte, vorbitorul unei engleze impecabile, focusat pe business, fără interminabilele introduceri și păhărele cu umplere repetată, Nizov a trecut direct la subiect:
„Vom achiziționa 200 de semiremorci frigorifice, iar specificația tehnică este descrisă în dosarul pe care vi-l dau acum. În el găsiți și toate detaliile legate de condițiile de plată, precum și documentația necesară la livrare!”, spuse el. „Vă las 2 zile să vă documentați și să-mi spuneți dacă veți participa la proiect în aceste condiții, sau nu!”
Țin minte, era o zi de miercuri, iar următoarea întâlnire a fost fixată pentru vineri, la ora 10. Seara, aveam biletul de avion pentru Düsseldorf. M-am întors la hotel, m-am dus lângă recepție, la biroul unde se afla un telex, și, nefiind un secret, am transmis toate informațiile acasă, la Schmitz. Peste o oră, a venit și răspunsul: „da, participăm, și tu ramai la Moscova până când se conturează următorii pași!”
Seara, m-am dus la barul hotelului, după ce i-am explicat soției, la telefon, să nu vină la aeroport după mine. Două scaune mai încolo, auzeam 2 domni într-o convorbire lejeră, în limba engleză, vorbind despre… semiremorci. Apoi am ciocnit o bere: Didier Reed de la Fruehauf Franța, Ernst Thalheimer de la Kaessbohrer Germania și Dan Schnick de la Schmitz. Cu termenul meu, de la ora 10, a doua zi, eram la mijloc: unul era de la 9, celălalt de la 11.
Prin Moscova
A doua zi au plecat acasă, iar eu am rămas la Moscova, încercând să-mi completez lenjeria pentru o ședere mai lungă decât cea prevăzută.
Nu fusesem, până atunci, într-un oraș de talia Moscovei. Chiar dacă, la acea vreme, automobilele aflate în circulație erau cu precădere Volga, Moscvici, Lada sau Zaporojeț (botezat de ruși cu indulgenta milostiva „Volksfiatovici”, o mașinuța cu motor la spate, răcit cu aer și cu suspensie zero), circulația era infernală. Pe toate marile artere, era o bandă, la mijloc, rezervată oficialilor grăbiți, pe care nu avea nimeni voie sa calce. Un stop de culoarea roșie era doar o posibilitate, nu și o necesitate de a opri, iar, dacă aveai nevoie de un taxi, te așezai la marginea drumului și ridicai o mână: fiecare a doua mașina oprea, cu sau fără semn de taxi, iar, dacă mergea, cât de cât, în aceeași direcție, te lua și pe tine, indiferent de câți erau deja înghesuiți în ea. Așa am ajuns la ZUM (Zentralnai Universalnai Magazin), unde, chipurile, găsești de toate și, tot din întâmplare așa am cunoscut-o și pe Tanja.
Plictisit de același meniu sărăcăcios, de hotel, m-am dus, pe jos, la un restaurant, nu prea departe, unde, inițial, nu am fost lăsat să intru, pentru că era închiriat pentru un eveniment. Probabil că vorbitul în engleză și o bancnotă de 5 dolari au fost argumentele care mi-au adus un locșor retras și un șnițel vienezo-sovietic, într-un colț, lângă ușa spre toaletă. În față, un grup de poate 100 de domnișoare, care mai de care mai aranjate și, recunosc, mai frumușele, serbau o zi a… stewardeselor de la Aeroflot. Aflat într-o poziție strategică, pe un drum pe care fiecare dintre ele îl făcea, din când în când, nu a durat mult până când una dintre ele m-a întrebat ce caut eu acolo. După ce am stabilit, din nou, împreună să schimbăm dialogul din rusa în engleză, Tanja, pentru că așa mi s-a prezentat, a început să-mi povestească pe unde zboară și faptul că sora ei este măritată cu cel care face zilnic repartiția fetelor pe diferite zboruri, deci ne putem întâlni pe orice aeroport din Europa unde aterizează avioane Aeroflot. Ne-am văzut peste ani, la Sofia, la București, la Frankfurt și o data la Roma…
Dimineață, atotprezenta responsabilă de etaj al hotelului, care are un birou de unde poate supraveghea atât liftul cât și scările, a notat, probabil, în raportul ei zilnic către curioșii cu steluțe pe umăr, că domnul de la camera 613 a venit la hotel de-abia la 7 dimineață. Mă bizui, când scriu, pe faptul că fosta nevastă nu citește regulat revista ZIUA CARGO, dar fapta e, oricum, prescrisă, iar Tanja, între timp de mult căsătorită și cu 3 copii, trăiește în Atlanta, în SUA. Ne scriem și azi, după mai mult de 30 de ani, câte o felicitare de Crăciun și de Paști…
Acasă la adevăratul spirit rusesc
Dar să ne întoarcem la meserie…
O dată la 2 zile, mai treceam pe la Sovtransavto, dar evitând, cu orice chip, să dau de Nizov sau de cineva din serviciul lui. Mă opream la doamnele de la protocol, rugându-le să-mi dea un sfat unde pot cumpăra discuri cu muzică țigănească rusească, sau poezii de Pușkin traduse în germana, engleză sau franceză. În timpul celei de-a 3-a vizite, s-a întâmplat. Pe ușă a apărut Nizov, însoțit de un ofițer în uniformă. Următorul dialog este reprodus cuvânt cu cuvânt:
Nizov: „Ce faceți aici, domnule Schnick? V-am spus sa reveniți când vă chem eu!”
Schnick (cam bâlbâit): „Domnule Nizov, eu…“
Doamnele îmi sar în ajutor și am înțeles în limba rusă cuvintele „magazin”, „muzică”, „țigan” și „Pușkin”.
Nizov mă privește foarte atent și mă întreabă: „Ce știi dumneata despre Pușkin?” I-am spus că am citit Tolstoi și Dostoievski și am fost curios să-i compar și cu un poet născut la Moscova, oraș în care, în scurtul timp de când mă aflu în el, cât ar fi de frumos, nu regăsesc în el adevăratul spirit rusesc.
„Și unde se găsește, după dumneata, adevăratul spirit rusesc?”
„În Siberia”, i-am răspuns, aruncând, pe furiș, o privire plină de recunoștință uneia dintre doamnele de la protocol, care îmi povestise că Nizov era siberian.
Preț de câteva secunde, nu a spus nimic. Apoi, după câteva cuvinte șușotite la urechea celui în uniformă și după un discret dat din cap al acestuia, m-a întrebat: „Vrei să mergi in Siberia? Daca da, te rog să-mi lași aici pașaportul, ti-l trimit mai târziu la hotel!“ (În acele vremuri, o viză pentru URSS era valabilă numai pentru un anume oraș stabilit dinainte și nu permitea părăsirea acestuia…)
În sâmbăta care a urmat, eram, cu el, într-un avion, cu destinația Omsk. O mașină de teren GAZ, de la colhozul din satul lui natal, a venit să ne ia și am mers cei 60 de kilometri până la locuința tatălui sau. Văduv, locuia într-o casă cu pereți foarte groși, din chirpici, și așezată pe buturugi, cam la 30 cm de sol. Am aflat, mai târziu, că o astfel de construcție este necesară, pentru ca energia termică a casei încălzite să nu fie consumată de pământul veșnic înghețat, dacă ar fi în contact direct cu el. În interior, o podea din scânduri brute, o sobă cu lemne, folosită și pentru gătit, o nișă în perete, deasupra sobei, cu o saltea de paie pentru dormit, un dulap șubred pentru vase, o masă cu 3 taburete și… un pian de concert!
Nizov a venit cu 2 sticle de vodcă la el, un cadou de mare valoare la vremea aceea. Bătrânul Nikolai plecă deîndată în sat și se întoarse cu o pâine neagră, din care mai ieșea abur. Apoi, a luat un ziar „Pravda”, l-a întins pe masă, a adus o slănină de porc tăiată felii, a presărat niște sare pe ziar și a spart cu mâna câteva cepe.
Am avut ocazia, mai târziu, să mănânc în multe restaurante de lux și să fiu răsfățat de două neveste super-gospodine. Dar, și azi, acea masă în Siberia, cu pâine neagra, slănină și ceapă, udata din belșug cu vodcă, mi-a rămas în amintire ca una dintre cele mai grozave. Iar, în final, adică atunci când sticlele erau goale, bătrânul Nikolai Nizov s-a așezat la pian și a interpretat concertul de pian a lui Ceaikovski. Poate ca a și falsat puțin, și poate ca Ceaikovski s-ar fi răsucit în mormântul lui, ascultându-l, dar mie, amețit și plin de lacrimi, îmi părea ca-l ascult pe Artur Rubinstein sau pe Barenboim cel bătrân. Și Nizov cel tânăr plângea, și ne țineam in brațe. Spiritul rusesc de Siberia făcuse încă o victimă…
O istorie care nu se va mai repeta
Cei doi contracandidați ai mei la afacerea cu cele 200 de semiremorci frigorifice nu au cum să se mai supere pe mine: Didier Reed, care era mult mai în vârstă decât mine, trebuie că se apropie de centenar, iar sârmanul Ernst Thalheimer, un băiat vesel și foarte simpatic, cu care m-am întâlnit, mai târziu, și cu alte ocazii, a cedat, la vârsta de numai 38 de ani, unui cancer cumplit.
Nu mai țin minte exact numele acelui sat. În Omsk, aflat nu departe de granița cu Kazahstan, am mai fost, în timpul acelor 2 ani și jumătate petrecuți acolo, cu 25 de ani mai târziu. Dar până atunci mai sunt multe de povestit. Un Nizov din Siberia, un Peshev din Sofia sau un Bernd Hoffmann din Germania nu-i mai găsești în birourile de azi, când apeși clanța și intri să vinzi un camion.
Iată motivul pentru care nici unuia ca mine nu-i mai este dat sa fie un profesor celor tineri, care merg, nealterați de poveștile trecutului, prin această meserie frumoasă, în care nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Așa cum nici istoria mea nu se va mai repeta și așa cum fiecare dintre dumneavoastră, stimați cititori, le aveți pe ale voastre, în care nimeni nu a scotocit pana acum,
Voi mai istorisi, probabil, câte ceva din pățaniile mele. Poate nu chiar în fiecare număr al revistei și nu întotdeauna într-o ordine cronologică. Și nu voi intra fără încuviințarea celor care sunt pomeniți în povestirile mele în evenimente din care ei au făcut parte. Ca de fiecare dată, într-o viață interesanta, plina de urcușuri dar și de coborâri, unele chiar dramatice, te întâlnești cu oameni de la care ai învățat foarte mult, dar și cu unii care te-au dezamăgit și ți-au produs suferințe. Își păstrează locul în amintirile mele. Nu trebuie să îi pomenesc pe toți.
Cu drag,
Dan SCHNICK
dan.schnick@ziuacargo.ro
