La Cetatea Rupea am ajuns din întâmplare, oprindu-mă din drumul către Sighișoara, în urma unui moment de inspirație. Nu este foarte cunoscută, nu este foarte mediatizată, dar este, după umila mea părere, de turist amator de istorie, una dintre cele mai frumoase din România. Și, de asemenea, de curând restaurată…
Vizibilă din șoseaua dintre Brașov și Sighișoara, cetatea atrage imediat privirile, în vârful unui deal, iar drumul de acces, impecabil, te face să te feliciți pe loc pentru alegerea de a devia de la traseul inițial, pentru o vreme. Astfel, ai ocazia să afli că este vorba despre unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de așezări omenești de la baza cetății datând din paleolitic și neoliticul timpuriu (5500-3500 î.H.).
În vremea dacilor, pe aceste locuri a fost ridicată dava cunoscută sub numele de Rumidava sau Ramidava (după diversele izvoare istorice); cucerită de romani, cetatea Rumidava devine castrul roman Rupes („stancă” sau „pia tră”). Numele roman a dat și numele localității de astăzi, formată în jurul dealului: Rupea. Mai târziu, pe vestigiile dacice se for mează localitatea prefeudală: prin construirea cetății de sus, între secolele X-XIII, și a celei medievale, ulterior, prin clădirea cetăților de mijloc și de jos, începând din secolul al XIV-lea.
Vremuri medievale Prima atestare documentară datează din anul 1324, când sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetății, care purta numele de Castrum Kuholm. Denumirea „Kuholom” face referire la roca pe care a fost ridicată, și anume bazaltul.
Documente din secolul al XV-lea menționează cetatea ca fiind un important centru comercial și meșteșugăresc, cu 12 bresle. Cetatea a servit de-a lungul timpului ca fortificație, dar și refugiu pentru populația ce locuia dealurile și valea din împrejurimi, așezarea ei fiind strategică: la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească prin pasurile sud-estice.
Între anii 1432-1437, cetatea a fost atacată și jefuită de către turci, pentru ca mai târziu, în anul 1643, să fie părăsită, după ce un incendiu devastator a transformat-o în ruine. La sfârșitul aceluiași secol, sașii revin în cetate, pentru a se refugia. De această dată, ce tatea va fi predată armatelor habsburgice fără rezistență armată. În 1716, zidurile cetății au folosit drept refugiu supraviețuitorilor epidemiei de ciumă, izbucnită în localitatea de lângă cetate.
Cetatea a fost abandonată definitiv în anul 1790, în urma unei furtuni puternice care i-a distrus acoperișul. De atunci, cetatea a fost lăsată în paragină, deși localitatea Rupea a devenit în perioada interbelică un puternic centru cultural săsesc.
Timpuri noi…
În timpul regimului comunist, cetatea a rezistat la distrugerea ei completă de către autoritățile comuniste, care doreau reciclarea bazaltului pentru amenajarea localității Rupea.
Ultima tentativă de restaurare a cetății datează din anul 1954. Ulterior acest important vestigiu din patrimoniul cultural și istoric al României a fost lăsat complet abandonului.
Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței, Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru și Consiliul Local Rupea semnat, în anul 2009, un contract de finanțare, cu fonduri nerambursabile, a proiectului de reabilitare și extindere a infrastructurii turistice a orașului Rupea.
Din acest proiect face parte și reabilitarea cetății abandonată de la Rupea. Din iunie 2013, Cetatea Rupea este restaurată în întregime.
Construcție și arhitectură
Conform materialului informativ publi cat pe site-ul oficial, rupeaturistica.ro, „…componentele cetății sunt mai ușor de înțeles dacă urmăm o sectorizare în funcție de colina proeminentă, unde avem «Cetatea de sus» (incinta I), «Cetatea de mijloc» (incintele II și III) și «Cetatea de jos» (incinta IV). Fiecare se identifică printr-o centură de zidărie aparte, corespunzătoare unei epoci diferite, marcate de evoluția armamentului, a tehnicilor de asediu sau de nivelul dezvoltării așezării și scaunului de care depindea finanțarea lucrărilor.
La rândul lor, turnurile au o identitate acoperită de câte un nume propriu, care, în parte, le trădează o anume particularitate (adesea legată de funcțiune) rezultată din dezvoltarea lor istorică”.
De asemenea, sursa citată arată că, pe linia dreaptă a curtinei de la intrare (incinta a IV-a), în dreapta Turnului Porții, se regăsește Turnul Slujitorilor, iar, în partea opusă, cel al Slăninii (numit înainte „Turnul Nou”, dar care a ajuns să fie folosit pentru conservarea cărnii și slăninilor comunității și, astfel, și-a schimbat numele).
„Pe frontul următor, al curtinei Cetății de mijloc, se află în ordine, de la dreapta, la stânga: Turnul Ungrei (cu dezvoltările sale mai mult arheologice), Turnul Pentagonal și Turnul Diecilor (probabil destinat conservării arhivelor scăunale). Mai departe, turnurile se identifică mai ușor pe curtina de vest, unde se află Turnul Cercetașilor, Turnul Capelei și alte două turnuri mărginind culoarul de acces, dar slab conservate: Turnul Gros și Turnul Pulverăriei (lângă intrarea în Cetatea de sus). Cel mai spectaculos este Turnul Pentagonal, a cărui «familie» constructivă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se regăsește în arhitectura militară a întregii Transilvanii, influențată de meșterii italieni ai Renașterii tardive.”
Căsuțe bine păstrate
În Turnul Diecilor se conservă un an cadrament de lemn din secolul al XV-lea, iar în alte locuri pot fi regăsite urme ale latrinelor sau ale unor coșuri de sobă. Site-ul oficial mai subliniază că „…alte relicve mai bine conservate sunt din Cetatea de sus; au rezistat timpurilor și au fost restaurate succesiv, până la starea din ziua de astăzi. Pentru cea mai înaltă dintre ele, o căsuță, există referințe din anul 1664.
Dar, peste tot unde arheologia intervine, pe lângă curtine, se descoperă urme din cele câteva zeci de locuințe care au populat cetatea: mici, cu soluții ingenioase de amplasare/înghesui – re/circulație între ele, în general cu două niveluri, cu materiale arheologice tipice (cahle de sobă, fragmente de geamuri, feronerie și ceramică utilă).
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ele se aflau în proprietate privată, dar unele începuseră a se ruina și au fost de finitiv părăsite. Izvoarele menționează spații anume destinate (camerele ori, mai corect, locuințele judelui scăunal și al celui regal). Ca să ne facem o idee de număr, trebuie spus că 17 clădiri publice mai funcționau la finele secolului al XVIII-lea”.
Multe și impresionante sunt detaliile pe care le puteți afla despre istoria locurilor și a cetății. Dar cel mai bine se pot savura la fața locului. Veți avea, cu siguranță, o surpriză plăcută, pe care v-o recomandăm cu toată inima. Chiar dacă vacanța de vară a trecut!
surse: wikipedia.org, www.rupeaturistica.ro/cetatea-rupea
Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
