De cum se ivește, pe culme, „zâna melopeelor și doamna cucurbitaceelor”, cum o numea George Topârceanu în celebrele sale Rapsodii de toamnă, parcă toată lumea intră într-o stare ușor contradictorie. Pe de o parte, ne bântuie o vagă melancolie… vara trece, vine frigul, parcă totul se retrage în sine, pregătindu-se de hibernare. Pe de altă parte, totul devine culoare, bogăție, bucurie calmă. Lucruri care merită sărbătorite.
Toamna este anotimpul… cred că știm cu toții clișeele deja consacrate… Cu toate că suntem tentați să fugim de clișee, generozitatea acestui anotimp ne cucerește invariabil, în fiecare an. Și, chiar dacă, în cazul multora dintre noi, singurele noastre tangențe cu „bogăția recoltelor” sunt prin piețe sau supermarketuri, uneori simțim nevoia de a ne bucura de toamnă așa cum au făcut-o, de-a lungul timpului, părinții, bunicii și străbunicii noștri. Cu must, pastramă, muzică (mai mult sau mai puțin) populară, târguri și festivaluri.
Chiar dacă nu recunoaștem asta, chiar dacă ne plângem de aglomerație, de fum, de zgomot, de „țărănie”, ne place să mergem la târgurile de toamnă. Ne place pentru că ne aduce aminte de copilărie, ne place pentru că ne face să uităm pentru câteva ore de probleme, ne place pentru că încă mai avem în codul nostru genetic câteva informații vagi despre țăranii de altădată. Țărani – în cel mai bun sens al cuvântului, fără nuanțele peiorative din tonul „ciocoilor vechi și noi” ai timpurilor noastre. Ne place pentru că vrem să ne placă toamna, ne place pentru că ni se pare că încă ne mai păstrăm tradițiile, ne place pentru că, deși veșnic la cură de slăbire, rămânem, în adâncul sufletului, niște pofticioși, în căutarea unui pretext de a gusta câte puțin din deliciile vieții. Ne place dintr-o mie de motive comune și dintr-un milion de alte motive, subiective.
Și cum să nu ne placă?
Unii caută produse bio, alții vor să se aprovizioneze cu materie primă pentru murături, zacuscă, gemuri și alte conserve pentru iarnă, mulți vin pentru nelipsitul must, la care nu ar avea acces altfel, în lipsa rudelor de la țară, posesoare de vie… La tarabele cu poale-n brâu și alivenci se fac cozi interminabile, mai ales în București, Oltenia sau Ardeal, unde toate astea par mai mult povești desprinse din paginile lui Ion Creangă, decât feluri reale de mâncare. Grătarele sfârâie și, chiar dacă ai plecat mâncat de acasă, parcă-parcă te-ai azvârli asupra unei pastrame, sau măcar asupra unei porții de sarmale cu mămăligă, că-s făcute în vas de lut și n-ai mai mâncat așa ceva de când obișnuiai să îți petreci Crăciunul la bunici. Aici se frige la proțap o jumătate de vițel, dincolo se vinde păstrăv afumat în crengi de brad, despre care mulți dintre noi nici măcar nu am știut că există. Porumb fiert, castane coapte, acadele, cozonaci…
Și totul inundat în crizanteme și tufănele, în toate culorile curcubeului.
Să mai povestim despre brânzeturile sibienilor sau despre cele în scoarță de brad, aduse de cei din zona Branului? Sau despre slană cu pită de casă? La care mere taman bine o pălincă de prună, curată? Sau despre toate tipurile de miere, faguri, polen, propolis, păstură și alte asemenea delicatese din cămara albinelor?
Sau să vorbim despre oale de lut, blide sculptate în lemn, ii, chimire și opinci făcute după metode tradiționale… sau multe altele, care, din fericire, nu au ajuns încă să poarte inscripția „made in China”?
Sau… mai bine să nu mai vorbim prea mult. Să lăsăm imaginile să reflecte o mică parte a lumii pestrițe a târgurilor de toamnă… Și să căutăm unul prin apropiere. Cu siguranță că nu va fi prea greu de găsit…
Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
